Îmi aduc aminte de decembrie ’89 ca prin ceață. Eram copil și priveam la televizor cu un fel de uimire încordată. Părinții mei aveau ochii mari, nu se mișcau de pe canapea, iar din când în când se uitau la mine să vadă dacă înțeleg ceva.
Nu înțelegeam mare lucru, dar simțeam că se rupe o peliculă groasă a lumii și că dincolo e aer.
Așa am intrat în anii nouăzeci, cu un amestec de speranță și haos care mi-a rămas în minte până azi.
Cea mai mare schimbare a venit firesc, printr-un cuvânt pe care îl rosteam cu sfială.
Libertate. Nu era doar ideea abstractă din manualul de istorie, era libertatea simplă de a spune ce gândești fără să te temi că o să audă cine nu trebuie, libertatea de a citi ce vrei, de a schimba canalul, de a striga nemulțumit în stradă.
Țin minte foamea de ziare din primii ani, cum oamenii cumpărau trei, patru publicații și le citeau până seara, discutând la colț de stradă ca la o tribună improvizată. A apărut și rumoarea aceea amestecată a democrației de început, cu partide răsărite peste noapte, cu certuri la televizor, cu primele alegeri libere. Era haotic, da, dar respiram altfel. Nu mai trebuia să șoptești la bucătărie ca să scapi de necaz.
Libertatea a adus și un drept pe care familia mea l-a simțit cu un nod în gât. Să poți pleca unde vrei. Să treci granița ca turist, nu ca fugar. Mama visa din tinerețe să vadă Parisul și abia după 2000 a reușit. Îmi spunea că i-au dat lacrimile la prima plimbare pe malul Senei, nu neapărat din cauza orașului, ci pentru că nu mai avea senzația aceea de gard invizibil în jur. Astăzi mulți tineri iau un city break ca pe ceva banal, iar mie mi se pare normal să fie așa, deși știu bine ce prăpastie e între această normalitate și lipsa de altădată.
Numai că libertatea nu ține loc de mâncare pe masă. Primii ani după ’89 au fost un duș rece. Vocabularul nostru s-a umplut brusc de cuvinte pe care nu le folosisem: inflație, șomaj, privatizare. Țin minte cum tata își lua salariul și se grăbea la magazin, fiindcă peste o săptămână banii valorau mai puțin.
Fabrica la care lucra un vecin s-a închis, iar el, om trecut de patruzeci de ani, a rămas cu mâinile în buzunare și cu o întrebare apăsătoare. Ce fac mai departe. În anii aceia, tranziția a fost cu adevărat tranșantă. Mulți au simțit că le fuge pământul de sub picioare. Cu toată libertatea, frigiderul rămânea cam gol, iar calculele pe o hârtie dictau ce se mai cumpără până la sfârșit de lună.
S-au întâmplat și lucruri ciudate pentru un copil crescut în austeritate. Dintr-o dată, magazinele s-au umplut cu tot felul de produse care îți luau ochii, în timp ce buzunarul încă șovăia. Lumea descoperea cafeaua bună, bananele din plin, ciocolata adusă de nu știu unde, iar noi învățam consumul ca pe o limbă străină.
Vedeam cum dispar cozile de la alimentară, dar apăreau alte cozi, la ghișeele unei birocrății derutate. Și, desigur, apăruseră oamenii descurcăreți ai tranziției, noii îmbogățiți care se strecurau pe lângă legi cu o viteză supărătoare. Îmi amintesc vorba amară a lui tata, pe la mijlocul anilor nouăzeci. Am vrut capitalism, uite că îl avem, dar uneori parcă e mai mult circ decât piață adevărată. A fost o etapă pe care am înghițit-o cum am putut, cu speranța că lucrurile o să se așeze.
Ușor, după 2000, a apărut un soi de limpezire. S-au mai stabilizat prețurile, s-a făcut ordine în finanțe, au început să intre investiții serioase. Mi-aduc aminte momentul când s-a tăiat coada de zerouri de pe bancnote. Un gest simbolic, dar important. Parcă se schimba pagina. În orașele mari se vedea tot mai clar că nivelul de trai urcă.
Un computer în casă nu mai era o raritate, iar excursia la mare în afară era la îndemână pentru tot mai multe familii. Pentru prima dată, prieteni de-ai mei au început să lucreze în companii occidentale, în birouri lucioase, cu reguli clare și salarii care nu mai erau simple promisiuni.
A apărut industria IT într-o formă pe care nimeni nu o ghicise cu zece ani înainte. Cluj, București, Timișoara au devenit pe rând hărți cu puncte fierbinți de joburi bine plătite. Nu a fost un val uniform, dar a fost un val.
Las aici o mărturisire mică. Încă mă minunez când intru într-un hypermarket la miezul nopții și găsesc pe rafturi tot ce vrei. Dacă n-ai trăit lipsa, poate ți se pare ceva firesc, dar mie mi se tot proiectează imaginea alimentarei din copilărie, cu trei borcane răsfirate și un fel de tăcere în frig.
Acum, să fie lumina aprinsă, ușile deschise, să ai de ales între zece tipuri de lapte, douăzeci de sortimente de paste și mai știu eu câte feluri de biscuiți, toată povestea asta spune mai mult decât zeci de grafice.
E drept, odată cu belșugul au venit și apucături care ne scapă printre degete. Cumpărăm prea mult, aruncăm, schimbăm telefoanele mai repede decât se uzează. Învățăm, încet, ce înseamnă măsura. Nu e reproș, e doar constatarea unui pendul care încă nu s-a oprit perfect la mijloc.
Pe linia asta a confortului s-a schimbat și ritmul vieții. În comunism, telefonul fix era o mică victorie și stăteai pe liste cu anii. Acum am internet în buzunar, iar primele mele amintiri cu webul, pe la sfârșitul anilor nouăzeci, par aproape comice. Se încărca o pagină în trei minute și eram încântat. Azi trimit un mesaj la celălalt capăt al lumii în secunde, mă uit la filme acasă pe platforme pe care nici nu știu cum le pronunță corect bunica, iar știrile mă găsesc înainte să le caut. La ceas de sinceritate, abundența asta ne-a dat și bătăi de cap.
De la lipsă am ajuns la prea mult și ne mai încurcăm în false informații, în scandaluri construite din nimic, în discuții interminabile despre nimic. Dar nu mă pot supăra pe epoca în care trăiesc. Prefer să navighez printre valuri înalte decât să zac într-o baltă liniștită.
Nu pot vorbi despre schimbarea României fără să ating un subiect care ne doare pe mulți.
Plecarea oamenilor. Oameni buni, harnici, tineri, cu școală sau fără, care au luat calea străinătății. La început timizi, cu viză de turist sau la sezon, apoi din ce în ce mai mulți, mai hotărâți, mai legați de noile locuri. Când am intrat în Uniunea Europeană, a fost efectiv o deschidere a porților. Aproape fiecare familie are pe cineva plecat.
Unchiul meu a muncit ani buni în Italia și a trimis acasă nu doar bani, ci și un fel de încredere că se poate trăi demn. Remitențele, cum le zic economiștii, au ținut multe case la suprafață. Dar au lăsat în urmă un gol. Sate cu porți închise, copii crescuți de bunici, spitale în care lipsesc medici, șantiere fără meseriași. Nu există răspuns simplu. E dreptul fiecăruia să-și caute norocul acolo unde crede că-l găsește. Pe de altă parte, rămâne întrebarea amară. Ce facem ca să-i aducem înapoi sau, măcar, ca să nu mai plece alții.
Între timp, orașele mari au luat-o înainte. Bucureștiul și-a schimbat silueta, cu clădiri de sticlă care lucesc în soare. Clujul, Iașul, Timișoara au crescut frumos, fiecare cu apele lui, fiecare cu felul lui. Când trec printr-un cartier nou, cu blocuri decente și spații verzi, am un sentiment ciudat. Parcă nu e aceeași țară în care stătea bunica la coadă la ulei.
Dar dacă întorc volanul spre sate, diferența mă lovește din nou. Sunt locuri unde timpul a rămas aproape pe loc. Oamenii se încălzesc tot cu lemne, drumul e tot peticit, iar primăvara înseamnă să pui roșii în grădină ca să ai până la iarnă. Aici e una dintre marile provocări. Dezvoltarea noastră e inegală. Nu e nimic rușinos în viața simplă de la sat, dimpotrivă, are o demnitate curată. Problema e când simplu devine sinonim cu lipsă cronică.
N-aș vrea să evit subiectul care ne roade adesea pe toți. Infrastructura. Știu, repetăm glume despre autostrăzi de ani la rând. Câteodată nu mai avem răbdare nici cu gluma. E clar că am pierdut trenuri, la propriu și la figurat. Banilor li s-a pierdut urma prin hârtii și buzunare greșite, iar șantierele au mers cu pas mic. Totuși, nu pot ignora că există sectoare noi de drum, că se leagă orașe care păreau condamnate la izolare.
Poate merg încet lucrurile, dar măcar se mișcă. Este genul acela de progres enervant, care nu se vede dintr-o fotografie, ci doar dacă pui alături albume întregi. Aici, da, am fi putut face mai mult. Însă nu suntem o trupă fără instrumente. Avem cu ce, trebuie doar să cântăm mai coerent.
În toată povestea asta, schimbarea cea mai fină mi se pare cea din oameni. Mentalitatea. După decenii de frică și obediență, nu ieși din casă, la soare, în pas alert. Te cam clatini, îți faci ochii la lumină. Am învățat să trăim cu reguli noi, să nu mai căutăm mereu ușa din dos, să ne uităm cu mai multă încredere la noi înșine. Nu întotdeauna ne iese.
Încă mai ridicăm din umeri când vedem nedreptăți. Încă mai spunem lasă că merge și așa. Dar se întâmplă și altceva. Oamenii tineri sunt mai vocali, mai atenți la ce li se întâmplă.
Am văzut asta la proteste, în felul în care s-au coagulat în stradă zeci de mii de oameni cu pancarte scrise cu marker, dar cu idei foarte clare. E o maturizare care crește încet, ca un copac. Nu mai acceptăm orice explicație. Punem întrebări, ne informăm, cerem socoteală. Nu toți, nu mereu, dar vizibil mai mulți decât acum douăzeci de ani.
Mai e un lucru pe care îl simt tot mai tare. Ne-am îmblânzit complexul de inferioritate față de Vest. La început, tot ce venea de acolo părea din altă galaxie, tot ce era la noi părea demodat din naștere. După ce am mers, am văzut, am muncit, am locuit printre străini, am priceput că oamenii sunt oameni peste tot. Reușesc, greșesc, își repară greșelile, se ceartă, se împacă.
Apartenența la NATO și la Uniunea Europeană ne-a dat o ancoră, un fel de garanție că nu mai suntem singuri pe mare. Sună tehnic, dar eu o simt în felul în care dorm noaptea. Nu mai există teama difuză că se întâmplă ceva dincolo de noi și ne găsește nepregătiți. Avem aliați, avem reguli, avem drumuri pe care să le urmăm. De aici încolo, rămâne priceperea noastră să le folosim.
Știu că există și nostalgii. Le aud de la bătrâni, uneori și de la oameni la vârsta a doua care au fost loviți de tranziție. Spun că era mai bine atunci, că toată lumea avea un loc de muncă, că era ordine, că școala era școală. Nu mă apuc să demolez amintirile nimănui.
Timpul pune o lumină blândă pe trecut. Înțeleg și amărăciunea celor care s-au trezit la cincizeci de ani fără fabrică, fără perspectivă, fără sprijin. Tranziția i-a sacrificat pe unii, n-avem cum să întoarcem capul și să spunem nu e adevărat. Dar dacă trag aer în piept și privesc în ansamblu, nu pot să neg că astăzi avem mai multă demnitate individuală.
Poți să pleci dintr-un job prost și să cauți altul. Poți să-ți deschizi o afacere mică și să o crești. Poți să critici primăria, guvernul, președintele, fără să te temi că te cheamă cineva la ordine. Poți să-ți scrii gândurile pe internet și să le citească o mie de oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată. Pentru mine, asta cântărește decisiv.
În mod ciudat, comparațiile cele mai simple sunt cele mai convingătoare. Atunci, în comunism, televiziunea avea program două ore pe zi, iar divertismentul era o lumânare palidă sub o pătură groasă de propagandă. Acum mă pot uita la un spectacol de teatru într-un oraș mic, apoi să prind un concert mare la o oră distanță, iar în seara următoare să rămân acasă cu un film bun.
Atunci se dădea căldură cu porția și dormeam cu puloverul pe noi. Acum mai deschidem geamul iarna pentru că ne e prea cald. Atunci scriam scrisori și așteptam poștașul cu un soi de emoție reținută. Acum trimit un mesaj vocal bunicii și îi aud glasul peste câteva secunde. Sunt mici detalii care, puse cap la cap, spun povestea unei lumi care s-a întors pe dos.
Și totuși, nu trăim într-un paradis. Corupția ne mușcă de gleznă, educația are încă multe găuri, spitalele, deși s-au mai modernizat, au nevoie de o reparație nu doar la ziduri, ci și la mentalități. Nu mi-e rușine să spun că avem încă drum lung. Dar, spre deosebire de înainte, simt că drum există. Că nu e un zid gol, ci o potecă pe care poți s-o rupi la fugă dacă vrei, să te oprești, să iei de la capăt, să găsești scurtături. Ai cu ce lucra.
Când aud tineri vorbind două limbi străine, când îi văd lucrând de la o cafenea pentru o companie din altă țară, când asist la o strângere de fonduri pentru un caz social și oamenii donează cu entuziasm, îmi zic că, dincolo de statistici, sufletul României s-a schimbat în bine.
Câteodată mai stau de vorbă cu bunica. Îi place să povestească despre cum era odată, iar eu am răbdare să o ascult. O las să-și așeze cuvintele, să-și amintească de tinerii ei ani, de uniformele călcate la dungă, de manuale grele și profesori severi, de fabrica în care lucra unchiul și unde se făceau lucrurile la timp. Apoi îi spun cum merg eu la doctor fără să scot pe cineva din pat la miezul nopții, cum pot plăti impozitul de pe telefon, cum există un teatru independent la colțul străzii și oameni care pun suflet acolo.
O văd cum zâmbește și, fără să-mi dea neapărat dreptate, mă aprobă cu ochii. Cred că înțelege și ea că nu e totul alb sau negru, că există o mulțime de nuanțe între.
Dacă m-ar întreba cineva pe scurt cum s-a schimbat România după căderea comunismului, i-aș spune că s-a schimbat ca un om care iese dintr-o încăpere mică și rece în aer liber. La început te dor ochii, ți se înmoaie genunchii, nu știi încotro s-o iei. Apoi începi să simți soarele pe piele, faci pași nesiguri, mai cazi, te ridici, până când, fără să-ți dai seama, mergi drept. Așa văd eu drumul nostru.
Dintr-o dictatură umilitoare am ajuns la o democrație imperfectă, dar vie. Dintr-o economie planificată, opacă, am trecut la o piață unde uneori e zgomot, dar există șanse reale. Dintr-o societate care se temea să vorbească, am devenit una care, chiar dacă se ceartă mai mult decât e cazul, își spune păsul.
Uneori m-am supărat pe România, poate încă o fac, ca pe un prieten care te dezamăgește și totuși îl iubești. Dar nu mi-aș dori să dau timpul înapoi. Îmi place că pot scrie aceste rânduri și le pot publica fără să cer voie, îmi place că pot discuta cu cineva din capătul celălalt al țării și să ne înțelegem într-o clipă, îmi place că pot pleca și mă pot întoarce. Poate sună simplu, însă esențialul e adesea așa.
A meritat Revoluția. E mai bine acum. Nu perfect, nu fără dureri, nu fără restanțe, dar mai bine. România s-a schimbat profund și încă se schimbă. Iar faptul că putem vorbi deschis despre tot, de la neplăceri la reușite, e pentru mine semnul cel mai clar că suntem pe drumul cel bun.
Dacă ar fi să închid ochii și să-mi imaginez următoarele decenii, mi-aș dori să văd mai puțini români plecând de nevoie, mai mulți întorcându-se din alegere, sate care înfloresc, spitale care vindecă, profesori care zâmbesc liniștiți, drumuri care chiar duc undeva. Știu, cer mult. Dar după ce am trecut de la întuneric la lumină, îți vine să crezi că restul se poate. Și, pe bune, cred că se poate.
