Știți momentul ăla când realizezi că lumea s-a schimbat fundamental sub ochii tăi? L-am avut acum vreo trei ani, într-o fabrică de componente auto din Pitești. Mă uitam la un braț robotic care făcea treaba a trei oameni, poate chiar patru.
Șeful de tură, un nene trecut bine de cincizeci de ani, stătea lângă mine și privea mașinăria aia cu o față greu de descifrat. „Uite-l, nu obosește niciodată, nu cere concediu medical și nici măcar nu greșește vreodată”, mi-a zis, și parcă în vocea lui se amestecau admirația cu o teamă pe care n-o spunea direct.
Acum, în 2025, România trăiește pe pielea ei ce înseamnă cu adevărat transformarea digitală a muncii. Nu mai vorbim de povești SF sau de prezentări PowerPoint despre „viitorul muncii”. E aici, se întâmplă acum, și schimbă tot ce știam despre joburi, cariere și ce înseamnă să muncești.
Peisajul actual al automatizării în România
Dacă mă întrebați pe mine, în ultimii cinci ani țara asta a făcut niște pași serioși spre digitalizare, deși să fim sinceri, nu toate regiunile merg în același ritm. Normal că multinaționalele au fost primele care au băgat tehnologie serioasă, apoi firmele noastre de IT (că doar suntem țara programatorilor, nu?), și mai nou văd că și fabricile mijlocii încep să se miște.
Ce mi se pare fascinant la noi e că noi nu trecem prin automatizare ca nemții sau francezii, care înlocuiesc tehnologie veche cu tehnologie nouă. Noi parcă sărim direct din comunism în era roboților.
Adică, pe bune, am văzut fabrici care au trecut de la strunguri din anii ’80 direct la CNC-uri ultima generație. E ca și cum ai sări de la Dacia 1310 direct la Tesla, fără să mai treci prin Golf sau Passat.
Ia industria auto, de exemplu. Că tot am pomenit de Pitești mai devreme. La Mioveni, unde se face Dacia, acum sunt roboți care sudează, vopsesc, asamblează… lucruri care acum zece ani păreau filme. La fel la Ford în Craiova. Dar știți ce-i ciudat?
Numărul total de angajați n-a scăzut chiar atât de dramatic cum ne-am fi așteptat. S-a schimbat treaba pe care o fac oamenii. Mai puțini la bandă, mai mulți care stau și supraveghează roboții, îi repară când se strică, îi programează să facă chestii noi.
Sectoarele cele mai afectate
Industria prelucrătoare și manufactura
Fabricile sunt probabil locul unde vezi cel mai clar impactul. Și nu vorbesc doar de gigantice uzine, ci și de firme mijlocii care fac mobilă, haine, componente electronice.
Am un prieten care are o fabrică de mobilă în Baia Mare. Omul a investit o grămadă de bani într-un sistem de tăiere și frezare computerizat. Înainte avea vreo douăzeci de tâmplari, acum are șase. Dar, și asta-i partea interesantă, produce de două ori mai mult și poate să facă comenzi personalizate pe care înainte le refuza că erau prea complicate.
E o situație ciudată, dacă stai să te gândești. Pe de o parte, firmele astea devin competitive, pot să se bată cu chinezii la preț și cu italienii la calitate. Super, nu? Pe de altă parte, ce se întâmplă cu cei paisprezece tâmplari care nu mai au de lucru? Unii s-au reprofilat, alții încă își caută rostul.
Serviciile financiare și contabilitatea
Băncile… oh, băncile. Aici lucrurile s-au mișcat incredibil de repede. Un văr de-al meu lucrează la o bancă mare (nu zic care, că na, confidențialitate și toate astea). Îmi povestea că departamentul lor de back-office, ăla care procesează credite și verifică acte, s-a micșorat de la vreo sută cincizeci de oameni la treizeci. În doar trei ani! Restul? Păi unii au fost mutați pe alte poziții, alții… să zicem că „și-au găsit noi provocări profesionale în altă parte”.
Contabilitatea e și ea pe aceeași traiectorie. Firmele mici nu mai angajează contabil cu normă întreagă. De ce să plătești un salariu întreg când poți avea un software care face treaba și un contabil care vine câteva ore pe lună să verifice?
Pentru contabilii cu experiență, asta înseamnă mai mulți clienți și bani mai mulți. Pentru cei tineri care abia au terminat facultatea… ghinion, piața s-a restrâns.
Retail și servicii
Ati mers la Carrefour sau Kaufland recent? Casele alea self-service sunt peste tot acum. La început lumea le ocolea, acum vezi cozi la ele. În curând o să apară și la noi magazine ca alea din State, unde intri, iei ce vrei, și plata se face automat când ieși. Fără casieri, fără cozi, fără nimic.
Ce mi se pare mișto la România e că încă mai avem magazine mici de cartier. Știți, alea unde nea Costică știe că tu iei mereu Marlboro roșu și lapte de 3,5%. Deocamdată coexistă cu hipermarketurile super tehnologizate, dar cât o să mai dureze asta? Cinci ani? Zece? Greu de zis.
Inteligența artificială: de la amenințare la oportunitate
Dacă automatizarea clasică ia joburile „cu mâinile”, AI-ul începe să ia și joburile „cu capul”. Traducători, jurnaliști, designeri, până și programatori simt cum le suflă AI-ul în ceafă.
Cunosc o traducătoare freelancer, fată deșteaptă, vorbește patru limbi fluent. Acum două veri făcea traduceri de la zero, acum mai mult editează ce traduce AI-ul. „Fac de trei ori mai multă treabă”, îmi zicea, „dar tarifele au scăzut proporțional. Câștig cam la fel, dar mă simt mai mult corector decât traducător. Parcă nu mai e aceeași satisfacție.”
Ironic, în IT, unde te-ai aștepta să fie cea mai mare panică, programatorii par să se descurce bine cu AI-ul. Îl folosesc ca pe un asistent super deștept care le scrie cod-ul plictisitor, iar ei se concentrează pe arhitectură și pe chestiile creative. Firmele de outsourcing din România zic că productivitatea a crescut cu treizeci-patruzeci la sută în unele proiecte.
Impactul asupra profesiilor creative
Aici lucrurile devin complicate. Un studio de design din Cluj unde am fost recent a redus echipa de la zece la patru oameni. AI-ul face primele variante de logo-uri, postere, whatever. Oamenii rămași rafinează ideile și vorbesc cu clienții.
Dar nu totul e negru. Multi designeri și artiști au descoperit că AI-ul poate fi un tool extraordinar. E ca diferența dintre a picta doar cu pensule și a avea și airbrush la dispoziție. Depinde cum îl folosești.
Disparitățile regionale și sociale
România digitală are mai multe viteze. București, Cluj, Timișoara și Iași merg cu 100 la oră, în timp ce Vasluiul sau Călărașul abia se târăsc cu 30. Știu, comparația e dură, dar asta-i realitatea.
În orașele mici, automatizarea e încă ceva abstract. Fabricile locale, dacă mai există, merg cu tehnologie veche. Serviciile se fac ca pe vremea lui Ceaușescu. Pe de o parte, asta le dă oamenilor un răgaz, nu simt presiunea schimbării imediat. Pe de altă parte, îi condamnă la irelevantă economică.
Generațiile tinere din marile orașe universitare se descurcă. Au crescut cu tehnologia, pentru ei e natural să învețe lucruri noi.
Dar ce facem cu muncitorii de patruzeci-cincizeci de ani din industrie? Cu funcționarii publici care au făcut aceeași treabă timp de douăzeci de ani? Pentru ei, adaptarea e ca și cum ai învăța o limbă străină la bătrânețe. Se poate, dar e al naibii de greu.
Răspunsul educațional și guvernamental
Sistemul nostru de învățământ… unde să încep? Universitățile tehnice au băgat cursuri de AI și robotică, bravo lor. Dar în școli și licee? Copiii încă tocesc ca papagalii în loc să învețe să gândească. Memorează formule în loc să înțeleagă concepte. Cum să te pregătești pentru joburi care încă nu există când înveți după manuale de acum douăzeci de ani?
Sunt câteva inițiative faine, să fim corecți. Școli private de programare, hub-uri de inovare, cursuri online. Guvernul a scos și el niște strategii naționale pentru digitalizare și AI. Implementarea? Aia-i altă poveste. Birocrație, bani puțini, viziune zero pe termen lung.
Partea bună e că au apărut mai multe programe de reconversie profesională. Cu bani europeni, normal. Mii de oameni au făcut cursuri de recalificare. Problema? Multe sunt prea scurte sau prea generale. Faci un curs de „competențe digitale” de trei luni și apoi ce? Te angajezi unde?
Adaptarea forței de muncă existente
Companiile mari au început să investească serios în training pentru angajați. Logic, e mai ieftin să recalifici pe cineva care știe deja firma și are experiență decât să cauți pe piață. O fabrică de electronice din Oradea a transformat muncitori de pe bandă în tehnicieni pentru roboți. Șase luni de training intensiv și gata, ai specialiști.
Sindicatele încearcă și ele să facă ceva, acolo unde mai au putere. Negociază programe de recalificare, clauze de protecție în contracte. Dar să fim serioși, puterea lor scade pe zi ce trece. Mai puțini membri, mai puțină influență.
Oportunitățile emergente
Okay, destul cu partea întunecată. Hai să vorbim și despre lucrurile bune. Că sunt și din alea, zău.
România are câteva ași în mânecă pentru era digitală. Avem o industrie IT dezvoltată (mulțumim, comunismule, pentru liceele de mate-info!), costuri încă decente pentru Europa, și o diaspora care aduce know-how și conexiuni din toată lumea.
Serviciile de integrare și customizare pentru automatizare sunt o nișă care explodează. Firmele nu vor doar să cumpere roboți, vor pe cineva care să îi facă să meargă cum trebuie. Un consultant bun în automatizare face bani frumoși astăzi, mai mulți decât un director de producție clasic.
Gaming-ul și app-urile mobile continuă să crească. Știați că jocurile făcute în România se joacă în toată lumea? Și nu vorbesc doar de FIFA (că ăla se face parțial la București), ci de studio-uri mici care scot jocuri indie de succes.
Antreprenoriatul tehnologic
UiPath, unicornul nostru drag, a arătat că se poate. Okay, nu toți o să facă miliarde ca Dines, dar sunt zeci de start-up-uri românești care fac treabă bună în fintech, healthtech, agtech și alte tech-uri.
Ecosistemul se coace încet-încet. Avem acceleratoare, fonduri de investiții (nu multe, dar avem), mentori. Un puști deștept cu o idee bună și mult tupeu are șanse reale azi. Acum douăzeci de ani, părinții lui n-aveau șansele astea.
Perspective pentru viitor
Ce ne așteaptă? Păi, mai multă automatizare, AI mai deștept, și o linie din ce în ce mai ștearsă între ce face omul și ce face mașina. Pentru România, provocarea va fi să nu ajungem o societate împărțită între programatori bogați și restul populației care se uită la ei cum mănâncă avocado toast.
Tinerii care intră acum pe piața muncii vor schimba probabil trei-patru cariere în viața lor. Nu joburi, cariere! Flexibilitatea și capacitatea de a învăța vor conta mai mult decât orice diplomă. Modelul ăla cu „învăț o meserie și o fac toată viața” e mort și îngropat.
Firmele românești care vor supraviețui vor fi cele care combină tehnologia cu oamenii într-un mod inteligent. Nu e vorba să înlocuiești oamenii, e vorba să îi faci mai productivi cu ajutorul tehnologiei.
Poate cea mai mare provocare pentru noi e să nu rămânem doar consumatori de tehnologie făcută de alții. Avem talent, avem industrie IT, avem acces la piețe mari. Ne lipsește curajul să visăm mai mare și să transformăm visele în realitate. Știu, sună a clișeu motivațional, dar chiar așa e.
Mă gândesc des la nenea ăla din Pitești care se uita la robot cu teamă și admirație. Cumva, reacția lui spune tot despre dilema noastră colectivă. Tehnologia nu pleacă nicăieri, așa că avem două opțiuni. Ori ne împotrivim și pierdem, ori învățăm să lucrăm cu ea și poate, poate, ieșim mai bine.
Pentru România anilor care vin, succesul depinde de cât de repede și de bine alegem a doua variantă. Nu o să fie ușor, dar alternativa e și mai nasoală. Să rămâi în urmă într-o lume digitalizată e ca și cum ai merge cu căruța pe autostradă. Poți încerca, dar nu o să îți placă finalul.
