Știi, de când mă știu, am avut o legătură specială cu natura. Poate de la bunici, de la verile petrecute la țară, unde aerul era altfel, apa din fântână rece și limpede, iar pădurea… pădurea era un mister nesfârșit. De-asta, când am ales să studiez dreptul, am simțit că trebuie să mă specializez pe ceva care să apere bucățica asta de lume.
Și uite-mă acum, după atâția ani, tot cu ochii pe legi și pe Monitorul Oficial, încercând să deslușesc ce se mai schimbă în protecția mediului la noi. Și cred că e vital să vorbim despre asta, nu doar în cercuri de specialiști, ci cu toți, pe înțelesul tuturor.
România, ca stat membru al Uniunii Europene, are o obligație clară de a transpune și de a aplica legislația europeană de mediu. Această aliniere nu e o noutate, a început odată cu aderarea noastră la UE și continuă într-un ritm destul de alert, mai ales prin prisma noilor ambiții climatice ale Uniunii. Practic, nu e doar o chestiune de voință internă, ci o integrare sistemică într-un cadru european mult mai amplu.
Pactul Verde European, sau European Green Deal, cum îi spun ei, este inițiativa-cheie a UE, care vizează atingerea neutralității climatice până în 2050 și o reducere cu 55% a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) până în 2030.
E un angajament serios, care, vrând-nevrând, ne influențează profund politicile naționale. Gândește-te la energie, la transporturi, la industrie, la agricultură și, bineînțeles, la cum gestionăm deșeurile. Nu e vorba doar despre niște directive pe care le copiem, ci despre o transformare de anvergură.
Când spunem „nou” în legislația de mediu, ne referim, în mare parte, la această armonizare cu legislația europeană. Asta înseamnă și introducerea de concepte noi, cum ar fi economia circulară, ținte mult mai ambițioase și, nu în ultimul rând, mecanisme de control mai stricte.
E o trecere de la o abordare mai mult reactivă, axată pe conformitate, la una proactivă, transformatoare, determinată de ambiția UE pentru neutralitate climatică și circularitate. Sigur, ambiția asta se lovește adesea de provocări mari de implementare la nivel național, dar despre asta o să vorbim mai pe larg.
Vom explora modificări importante în domenii precum calitatea aerului, gestionarea deșeurilor (cu un accent special pe plastic și deșeurile electrice și electronice), protecția pădurilor, a apelor și strategiile energetice.
Aerul pe care îl respirăm – Noile ținte și provocări
Aerul pe care îl respirăm, sau ar trebui să-l respirăm, e, cred, cel mai palpabil indicator al sănătății mediului. Și aici, lucrurile se mișcă, chiar dacă nu întotdeauna cu viteza dorită.
Directiva 2024/2881: Un aer mai curat, o sănătate mai bună
E o directivă nouă, Directiva (UE) 2024/2881, publicată în Jurnalul Oficial al UE pe 20 noiembrie 2024 și intrată în vigoare pe 10 decembrie 2024. Practic, ea reformează tot cadrul legal anterior privind calitatea aerului. Ce aduce nou? Ei bine, obiectivul principal e destul de ambițios: reducerea la zero a poluării aerului până în 2050, ca să ajungem la niveluri care să nu mai fie dăunătoare sănătății umane, ecosistemelor naturale și biodiversității. Sună bine, nu?
Directiva asta stabilește valori-limită, valori-țintă și obligații de reducere a expunerii medii pentru poluanți cheie, cum ar fi particulele fine (PM2.5, PM10) și dioxidul de azot (NO2).
Toate astea sunt bazate pe cele mai recente dovezi științifice și, foarte important, pe recomandările Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Și, ca să vezi cât de serios e, până la 1 ianuarie 2030, statele membre, inclusiv România, trebuie să reducă la jumătate valorile-limită pentru protecția sănătății umane, comparativ cu nivelurile actuale. E un termen destul de scurt, dacă mă întrebi pe mine.
Pe lângă asta, directiva impune o monitorizare mai atentă a calității aerului și o cooperare transfrontalieră pentru gestionarea poluării. E logic, poluarea nu ține cont de granițe. Și, un aspect important, sunt prevăzute măsuri speciale pentru protejarea grupurilor vulnerabile – mă refer la copii, vârstnici și persoanele cu afecțiuni respiratorii, care sunt cei mai afectați de aerul murdar.
Mai mult, în cazul în care se depășesc pragurile de alertă pentru poluanți, statele membre sunt obligate să adopte planuri de acțiune pe termen scurt. Asta poate însemna restricționarea traficului sau chiar suspendarea activităților industriale poluante, măsuri de urgență, adică.
Rolul autorităților locale – primarii și foile de parcurs
Transpunerea acestei directive în legislația românească trebuie să se întâmple până la 11 decembrie 2026. E o cursă contra cronometru. Și, ce e interesant, președintele Agenției Naționale pentru Protecția Mediului (ANPM), Laurențiu Alexandru Păștinaru, a subliniat că cea mai mare răspundere în aplicarea acestei legi revine primarilor. Da, ai auzit bine, primarilor! Ei vor trebui să elaboreze periodic „foi de parcurs” dacă nivelurile poluanților depășesc valorile limită în zonele lor administrative. Asta înseamnă că responsabilitatea e descentralizată, ceea ce, pe de o parte, e bine, dar pe de altă parte, poate fi o provocare imensă pentru multe administrații locale.
Realitatea de pe teren: De la hârtie la plămâni
Știi, e o vorbă, „unde-i lege, nu-i tocmeală”, dar la noi, parcă, uneori, legea e scrisă pe o hârtie și realitatea e alta. Vedem asta mai ales în orașele mari, unde traficul e sufocant, sau în zonele industriale, unde, chiar dacă se fac progrese, încă simți în aer… nu știu, o greutate. Am văzut studii, am vorbit cu oameni din teren, și e clar că eforturile sunt mari, dar și obstacolele pe măsură.
Laurențiu Alexandru Păștinaru de la ANPM a recunoscut deschis că România se confruntă deja cu dificultăți în respectarea limitelor actuale, iar reducerea lor la jumătate va fi „foarte complexă”. Asta nu e o surpriză, sincer.
Raportul Comisiei Europene indică faptul că implementarea politicilor de mediu în România este o „provocare serioasă”, cauzată, printre altele, de lipsa de planificare, coordonare și finanțare inadecvată. Poluarea aerului este, de altfel, una dintre principalele provocări identificate de Comisia Europeană pentru țara noastră.
Decalajul dintre țintele legislative ambițioase și realitatea implementării reprezintă o problemă sistemică critică în politica de mediu a României. Nu e vorba doar despre o lege specifică, ci despre capacitatea generală a statului de a implementa.
Această situație sugerează că nu e suficient să avem legi noi și bune, ci avem nevoie de schimbări fundamentale în guvernanță, în alocarea resurselor și în implicarea publică pentru a reduce acest decalaj. Organizațiile neguvernamentale de mediu, cum ar fi WWF, subliniază că poluarea aerului, alături de defrișări și poluarea apelor, este o problemă majoră percepută de români. E o percepție care se bazează pe realitatea de zi cu zi.
Deșeurile noastre – De la problemă la resursă (sau măcar așa sperăm!)
Acum, hai să trecem la deșeuri, un subiect care ne dă, cred, tuturor bătăi de cap. De la gunoiul din casă la cel industrial, e o provocare uriașă. Dar, în ultimii ani, se vorbește tot mai mult despre transformarea deșeurilor în resurse, un concept numit economie circulară.
Economia Circulară: Mai mult decât un concept la modă
România a făcut pași importanți în adoptarea acestui concept. Avem Strategia Națională privind Economia Circulară (SNEC), aprobată prin HG nr. 1172/2022, și un Plan de Acțiune privind Economia Circulară (PAEC), completat prin HG nr. 927/2023. Scopul e clar: să contribuim la atingerea obiectivului de neutralitate climatică până în 2050, așa cum prevede Pactul Ecologic European, și să ne aliniem noului Plan de Acțiune privind Economia Circulară al UE.
Măsurile astea nu vizează doar protejarea mediului, ci și creșterea economică și crearea de locuri de muncă, respectând în același timp angajamentele climatice și obiectivele de dezvoltare durabilă. E o viziune integrată, care încearcă să vadă deșeul nu ca pe un capăt de drum, ci ca pe un punct de plecare pentru altceva.
Un principiu fundamental, introdus de OUG nr. 92/2021 privind regimul deșeurilor (aprobată prin Legea nr. 17/2023), este ierarhia deșeurilor. Ce înseamnă asta? Ei bine, în loc să aruncăm pur și simplu, trebuie să ne gândim întâi la prevenirea generării deșeurilor, apoi la reutilizare, la reciclare și abia la final la depozitare. Depozitarea e ultima opțiune.
Scopul e să diminuăm cantitățile de deșeuri generate și să evităm eliminarea lor finală. E o schimbare de mentalitate, de la „aruncăm” la „gândim înainte de a produce și consuma”.
SNEC și PAEC identifică nouă sectoare cu cel mai mare potențial de circularitate în economia românească. Vorbim aici de agricultură și silvicultură, ambalaje (sticlă, hârtie, plastic, lemn, metal), textile, echipamente electrice și electronice (inclusiv baterii), precum și apă și ape uzate. Pentru fiecare dintre aceste domenii, au fost identificate acțiuni prioritare, iar planul de acțiune include în total 52 de acțiuni prioritare, plus măsuri suplimentare pentru a accelera tranziția.
Un alt aspect important este principiul „a nu aduce prejudicii semnificative” (do no significant harm), care impune ca activitățile economice să nu afecteze negativ obiectivele de mediu. Asta e esențial pentru a asigura o dezvoltare sustenabilă. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că performanțele României în ceea ce privește deșeurile și economia circulară rămân insuficiente, conform Comisiei Europene.
Sunt necesare eforturi suplimentare pentru a reduce dependența de depozitarea deșeurilor în gropile de gunoi, care e încă semnificativă. Chiar dacă s-au făcut progrese în închiderea depozitelor neconforme, ritmul e prea lent, ceea ce a dus la amenzi.
Sistemul Garanție-Returnare (SGR): O inițiativă cu potențial uriaș
Un exemplu concret și, aș zice, foarte vizibil al eforturilor de tranziție către o economie circulară este Sistemul Garanție-Returnare (SGR). Acesta a fost introdus în România prin Hotărârea Guvernului nr. 1074/2021 și a devenit funcțional la 30 noiembrie 2023. Pe scurt, SGR e un mecanism prin care plătim o garanție de 0,5 lei pentru ambalajele reciclabile (PET-uri, sticle, doze de metal) atunci când cumpărăm o băutură, iar apoi o recuperăm când returnăm ambalajul gol. E o modalitate de a da valoare deșeului și de a-l scoate din gropile de gunoi.
Pentru consumatori, e destul de simplu: plătești garanția, bei produsul, returnezi ambalajul gol și curat la orice punct de colectare (indiferent de unde l-ai cumpărat) și primești banii înapoi, fie cash, fie sub formă de voucher. Ambalajele trebuie să aibă marcajul SGR și codul de bare vizibile, să fie intacte și golite. Cred că mulți dintre noi am încercat deja și, să fiu sincer, e un pas înainte, chiar dacă mai sunt hibe.
Pentru comercianți, lucrurile sunt un pic mai complicate. Ei sunt obligați să organizeze puncte de returnare, manuale sau automate, în magazine sau în imediata vecinătate (max. 150 m). Trebuie să încaseze și să ramburseze garanția, să o indice separat pe bon și să țină evidența ambalajelor.
Costurile de manipulare și depozitare a ambalajelor returnate sunt acoperite de administratorul sistemului, S.C. RetuRo Sistem Garanție Returnare S.A..
RetuRo este o entitate unică la nivel național, înființată special pentru a gestiona, opera și finanța SGR, având ca acționari structurile asociative ale producătorilor și statul român.
Obiectivele minime anuale de returnare sunt ambițioase: 65% pentru sticlă, plastic și metal în 2024; 75% sticlă, 80% plastic și metal în 2025; și 85% sticlă, 90% plastic și metal începând cu 2026. Dacă producătorii nu ating aceste ținte, vor trebui să plătească contribuții suplimentare la Fondul pentru Mediu.
Sigur, implementarea nu e lipsită de provocări. Comercianții se confruntă cu dificultăți practice, inclusiv de natură fiscal-contabilă. Apoi, mai e percepția publică. Unii consumatori se bucură, alții sunt reticenți, mai ales din cauza garanției percepute ca un cost suplimentar inițial, sau a problemelor cu aparatele de colectare. Am văzut comentarii pe forumuri, oameni care se plâng că trebuie să ardă benzină să ducă sticlele la reciclat, sau că aparatele sunt pline.
E clar că infrastructura trebuie să țină pasul cu cererea. Dar, per total, SGR este un pas concret și important către economia circulară, chiar dacă drumul e anevoios și necesită ajustări constante.
Deșeurile de Echipamente Electrice și Electronice (DEEE): O problemă „fierbinte”
Un alt domeniu unde avem noutăți legislative importante este gestionarea deșeurilor de echipamente electrice și electronice (DEEE). Legea nr. 127/2024 a aprobat, cu modificări, OUG nr. 5/2015, transpunând astfel Directiva 2012/19/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind DEEE.
Ce aduce nou această lege? În primul rând, cote de colectare minime, progresive, pentru fiecare categorie de EEE introdusă pe piață, cu excepția panourilor fotovoltaice. De la 1 ianuarie 2025, ținta e de cel puțin 15%; în 2026, 20%; în 2027, 30%; în 2028, 40%; și, în final, de la 1 ianuarie 2029, de cel puțin 50%. E o creștere semnificativă și necesară.
Responsabilitatea producătorilor a fost extinsă. Ei sunt acum responsabili pentru echipamentele pe care le introduc pe piață pe toată durata existenței lor, inclusiv când devin deșeuri. Sunt obligați să se asigure că se ating obiectivele minime pentru toate DEEE colectate separat, fie individual, fie prin organizații colective.
Organizațiile colective, care implementează răspunderea extinsă a producătorului, trebuie să îndeplinească anumite condiții și obligații pentru a fi autorizate, începând cu 1 ianuarie 2025.
Există și o structură clară a contribuțiilor financiare: cel puțin 70% din costuri trebuie să meargă spre colectare, preluare, tratare, recuperare și eliminare ecologică a DEEE; maxim 10% pentru dezvoltarea și operarea sistemului; maxim 5% pentru studii și campanii de conștientizare; și maxim 15% pentru cheltuielile de funcționare ale organizației.
Un aspect crucial este cel al garanțiilor financiare. Organizațiile colective trebuie să constituie o garanție de 2 milioane lei la Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), valabilă pe toată perioada de autorizare, pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor.
AFM-ul are dreptul să evalueze anual aceste garanții și să solicite fonduri suplimentare dacă sunt insuficiente. De la 1 octombrie 2024, reprezentanții autorizați (alții decât organizațiile colective) trebuie să constituie o garanție de 100.000 lei la AFM.
Se introduce și un sistem de coordonare a gestionării DEEE la nivel național, promovat de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului (ANPM), la care trebuie să participe toți actorii implicați: producători, reprezentanți autorizați, organizații colective, operatori de colectare/tratare și autoritățile publice locale.
Operatorii economici care pregătesc DEEE pentru reutilizare trebuie să fie autorizați conform Standardului SR EN 50614:2020. De asemenea, operatorii autorizați pentru tratarea DEEE trebuie să solicite revizuirea autorizațiilor de mediu în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a legii și să demonstreze conformarea cu standardele din Ordinul ministrului mediului nr. 417/2021 în termen de 24 de luni.
Toate aceste măsuri sunt menite să asigure că deșeurile de echipamente electrice și electronice, care sunt o sursă majoră de poluare și de materiale valoroase, sunt gestionate corespunzător. E un efort complex, care necesită o coordonare bună și o aplicare riguroasă.
Deșeuri Textile: O nouă obligație, vechi probleme
De la 1 ianuarie 2025, România va fi obligată să colecteze selectiv deșeurile textile, inclusiv lenjerii de pat, perdele sau covoare, nu doar haine. E o directivă europeană care impune primăriilor să amplaseze containere speciale. Sună bine, nu? Problema este că la noi nu există centre de reciclare pentru textile.
Asta e o mare problemă, pentru că, așa cum spunea un expert, e ca și cum ai avea obligația să colectezi, dar nu ai ce face cu ce ai colectat.
Industria textilă este acum cel mai mare poluator din lume, iar hainele otrăvesc natura la fel ca plasticul. În ultimii ani, producția de haine s-a dublat, iar durata medie de folosire a unei piese vestimentare a scăzut dramatic.
O cantitate uriașă de textile ajunge în România ilegal, sub formă de haine second-hand, din Italia sau Germania. Și de ce se întâmplă asta? Pentru că România are cea mai mică taxă de depozitare a deșeurilor în gropile de gunoi – 50 de euro pe tonă, față de 500 de euro în statele vestice. Asta încurajează, practic, importul de gunoi și depozitarea lui la noi. E un cerc vicios, nu-i așa?
Această situație subliniază o provocare majoră: lipsa infrastructurii de reciclare și a capacității de a procesa aceste deșeuri. E un exemplu clar de decalaj între o obligație legislativă europeană și realitatea de pe teren, unde investițiile în infrastructură nu au ținut pasul. Fără centre de reciclare, colectarea separată devine o formalitate fără impact real.
Taxe și Contribuții pentru Mediu: Cine plătește nota?
Ca să se miște lucrurile în direcția bună, e nevoie de bani, iar aceștia vin, în mare parte, din taxe și contribuții. Administrația Fondului pentru Mediu (AFM) joacă un rol central aici.
De la 27 ianuarie 2025, contribuția pentru economia circulară pentru deșeurile municipale, deșeuri din construcții și desființări, destinate a fi eliminate prin depozitare, este de 80 lei/tonă. Această sumă este plătită de proprietarii sau administratorii depozitelor. Pe lângă asta, există și alte obligații fiscale: 2% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor (reținute la sursă de operatorii economici), taxe pentru emisiile de poluanți în atmosferă, și contribuții pentru cantitățile de ambalaje introduse pe piața națională.
De exemplu, pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime și cele valorificate efectiv, se plătește 2 lei/kg.
AFM are și rolul de a gestiona și implementa proiecte pentru închiderea și ecologizarea depozitelor de deșeuri neconforme, finanțate din bugetul de stat sau din fonduri europene nerambursabile. Asta e crucial, mai ales că România a fost amendată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru neîndeplinirea obligațiilor privind depozitele de deșeuri.
Problema cu taxa de depozitare a deșeurilor, de 50 de euro pe tonă, care e cea mai mică din Europa, o face pe România o destinație atractivă pentru deșeurile din alte țări. Asta subminează eforturile de reciclare și contribuie la poluare.
E un exemplu clar de cum mecanismele financiare, dacă nu sunt calibrate corect, pot deveni mai degrabă o frână decât un motor al schimbării. E nevoie de o abordare mai fermă și de o aliniere la standardele europene.
Pădurile și Apele – Plămânii și arterele verzi ale României
Pădurile și apele sunt, fără îndoială, cele mai prețioase resurse naturale ale României. Ele sunt plămânii și arterele verzi ale țării, iar protejarea lor e vitală.
Protecția Pădurilor: SUMAL 2.0 și pădurile virgine
De ani de zile, tăierile ilegale de păduri au fost o rană deschisă pentru România. Sistemul SUMAL 2.0 (Sistemul Informatic Integrat de Urmărire a Materialelor Lemnoase) a fost introdus ca un instrument esențial pentru a combate acest fenomen. Recent, au fost aduse modificări importante metodologiei de funcționare a SUMAL 2.0 prin Ordinul 118/2021, modificat de Ordinul 2070/2024.
Ce aduc nou aceste modificări? Ei bine, în primul rând, noi sancțiuni menite să descurajeze folosirea necorespunzătoare a dispozitivelor de marcat. De exemplu, dacă un transportator este prins cu peste 10 metri cubi de lemn fără acte, mijlocul de transport este confiscat și dezactivat din sistemul SUMAL 2.0, ceea ce înseamnă că nici transportatorul, nici vehiculul nu mai pot fi implicate în transportul de material lemnos pe teritoriul României. Asta e o măsură destul de dură, dar necesară.
De asemenea, avizul de însoțire a materialului lemnos poate fi finalizat doar la destinația declarată în sistemul SUMAL. Dacă nu se respectă asta, dreptul de a folosi SUMAL este suspendat. S-au introdus și suspendări pentru utilizarea abuzivă a aplicațiilor SUMAL 2.0 sau pentru nerespectarea instrucțiunilor oficiale ale Gărzii Forestiere Naționale. Chiar și înregistrarea unor diametre sau înălțimi neconforme ale arborilor marcați, cu scopul de a produce consecințe legale, poate duce la suspendarea dreptului de a folosi sistemul.
Aceste măsuri sunt un răspuns la practicile identificate de Garda Forestieră, cum ar fi neînscrierea în inventar a tuturor arborilor marcați sau nerespectarea naturii produsului la alegerea arborilor de extras. Blocarea emiterii avizelor offline din depozitele permanente, care trebuie să aibă acces la internet, și validarea proximității depozitului la predarea documentului către destinatar sunt alte îmbunătățiri menite să crească trasabilitatea și să prevină ilegalitățile.
Pe lângă lupta împotriva tăierilor ilegale, există și eforturi pentru protejarea pădurilor virgine. Acestea vor primi statutul de păduri strict protejate, iar Ministerul Mediului colaborează cu organizația WWF-România pentru identificarea, cartarea și protecția lor.
De altfel, încă din 1990, au fost constituite numeroase parcuri naționale și naturale care includ suprafețe importante de păduri virgine și cvasivirgine, iar Legea nr. 137/1995 privind protecția mediului prevedea deja obligativitatea protejării arborilor unde intervențiile silviculturale sunt excluse.
Cu toate aceste eforturi, lupta împotriva tăierilor ilegale rămâne o provocare constantă. SUMAL 2.0 este un instrument puternic, dar eficacitatea sa depinde de aplicarea riguroasă și de voința de a combate corupția și practicile ilegale.
Reglementări privind Apele: Priorități și interdicții
Apa este o resursă esențială, iar legislația românească, prin Legea Apelor nr. 107/1996, stabilește priorități clare. Satisfacerea cerințelor de apă ale populației are prioritate absolută față de orice altă utilizare. Același lucru este valabil și pentru alimentarea cu apă a animalelor și pentru menținerea echilibrului ecologic al habitatului acvatic. E interzisă restrângerea utilizării apei potabile pentru populație în favoarea altor activități.
Apele subterane, dacă sunt de bună calitate, sunt considerate resurse strategice, destinate în primul rând alimentării cu apă a populației și animalelor, precum și igienei și sănătății publice. Utilizarea lor în alte scopuri este permisă doar cu autorizație de gospodărire a apelor.
Utilizatorii de apă au obligația de a economisi apa și de a asigura întreținerea și repararea instalațiilor proprii. Autoritățile publice locale sunt responsabile pentru gospodărirea eficientă a apei distribuite în localități, colectarea apelor meteorice, canalizarea și epurarea apelor uzate.
Aici avem o problemă, pentru că, așa cum arată Comisia Europeană, apele uzate urbane colectate în România nu sunt tratate în mod adecvat, așa cum prevede legislația UE. Asta duce la poluarea apelor și la amenzi.
Există și interdicții specifice, cum ar fi topirea cânepii, inului și a altor plante textile în cursuri de apă, canale sau lacuri. Operațiunile de topire pot fi efectuate doar în locuri special amenajate și cu autorizație. De asemenea, este interzis pescuitul în scop comercial sau recreativ pe cursul unei ape curgătoare în zona de 500 m aval de baraj. Circulația autovehiculelor și transportul buștenilor prin albia minoră a râurilor și pâraielor din zona de munte sunt, de asemenea, interzise.
Pentru pescuit, există limite clare de captură și sancțiuni pentru nerespectarea lor, inclusiv amenzi și suspendarea permisului. Pescuitul electric, cu explozivi sau substanțe toxice, este considerat infracțiune și se pedepsește cu închisoare.
Toate aceste reglementări sunt menite să protejeze ecosistemele acvatice și să asigure o gestionare durabilă a resurselor de apă. Dar, la fel ca în cazul aerului și al deșeurilor, implementarea rămâne o provocare majoră.
Energie și Tranziție Verde – Un drum lung, dar necesar
Tranziția energetică și decarbonizarea sunt piloni esențiali ai protecției mediului la nivel global și, implicit, în România. E un domeniu complex, cu investiții uriașe și schimbări profunde.
Strategia Energetică a României 2025-2035 cu perspectiva 2050
România și-a asumat obiective ambițioase în domeniul energiei și schimbărilor climatice, care impun o transformare a sectorului energetic. Acestea sunt detaliate în Strategia Energetică a României 2025-2035, cu o perspectivă până în 2050.
Strategia are mai multe obiective generale:
Securitate energetică: Asta înseamnă diversificarea surselor de aprovizionare, reducerea dependenței de resursele primare importate, menținerea unui mix energetic echilibrat și creșterea capacităților de interconectare transfrontalieră. Practic, să nu depindem de nimeni și să avem energie suficientă.
Energie cu emisii scăzute de carbon: Obiectivul e reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) și a poluanților în sectorul energetic, dezvoltarea de capacități de stocare a energiei electrice și un mix energetic diversificat și echilibrat.
Eficiență energetică: Integrarea sectorului de încălzire și răcire pentru clădiri, coordonarea proiectelor de investiții și reducerea pierderilor de energie în rețelele de transport și distribuție.
Asigurarea accesului fizic și financiar la energie: Toți consumatorii să aibă acces la electricitate, gaze naturale și energie termică, la prețuri accesibile și competitive. De asemenea, se urmărește sprijinirea industriei energetice locale și definirea unor noi căi profesionale pentru lucrătorii afectați de tranziție.
Piețe de energie eficiente: Reducerea poverii de reglementare, asigurarea unei piețe corecte, creșterea concurenței și dezvoltarea capacității administrative a statului.
Cercetare, Dezvoltare, Inovare (CDI), Digitalizare și Securitate Cibernetică: Implementarea contoarelor inteligente, dezvoltarea sistemelor SCADA și AI, asigurarea securității cibernetice și promovarea cercetării științifice.
Legat de decarbonizare, strategia este profund aliniată cu țintele Uniunii Europene, ba chiar le depășește în unele aspecte. România își propune o reducere de 94% a emisiilor de GES în sectorul energetic până în 2050. O parte esențială a planului e creșterea ponderii energiei regenerabile în consumul final brut de energie, cu un obiectiv de 44% până în 2035 și 73% până în 2050.
Asta înseamnă o creștere semnificativă a capacităților instalate din surse hidro, eoliene, solare și geotermale. Se estimează că aproximativ 80% din capacitatea de producție de electricitate de 40 GW proiectată pentru 2035 va proveni din surse regenerabile, ceea ce ar însemna o creștere de cinci ori față de capacitatea din 2021.
Strategia prevede și eliminarea treptată a capacităților de producție de electricitate pe bază de cărbune și lignit până la sfârșitul anului 2031, acestea urmând să fie înlocuite cu noi capacități pe gaze naturale, pregătite pentru utilizarea gazelor verzi, cum ar fi hidrogenul, în viitor.
De asemenea, tehnologiile de captare, stocare și utilizare a carbonului (CCUS) sunt considerate importante pentru decarbonizarea industriilor strategice, cum ar fi cimentul și chimicalele.
Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice (PNEC)
Pe lângă Strategia Energetică, avem și Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice (PNEC), care stabilește țintele României pentru reducerea emisiilor nete de GES cu 78% până în 2030, față de nivelul din 1990, și aproape eliminarea completă a acestor emisii până în 2050.
Țintele sectoriale pentru 2030 includ: o reducere cu 87% a emisiilor în sectorul energetic (prin eliminarea capacităților poluante și creșterea producției din surse regenerabile), o creștere controlată a emisiilor cu maximum 41% în transporturi (prin promovarea vehiculelor electrice și hibride), o reducere cu 2% a emisiilor în clădiri (prin îmbunătățirea performanței energetice) și o reducere cu 77% în industrie.
Cu toate aceste planuri, avem o problemă: România nu a transmis încă Planul Național de Energie și Climă (PNEC) către Comisia Europeană, deși termenul limită a fost 30 iunie 2024. Asta înseamnă o întârziere de aproape două luni. Comisia Europeană a subliniat că depunerea la timp a PNEC-urilor este esențială pentru declanșarea investițiilor necesare atingerii obiectivelor de climă pentru 2030. Această întârziere poate afecta progresul în tranziția către energie curată și decarbonizare.
Mai mult, la draftul PNEC transmis anul trecut, România a primit 24 de recomandări din partea Comisiei Europene. Organizațiile neguvernamentale de mediu (ONG-uri) au criticat Ministerul Energiei pentru modul în care a gestionat consultările publice, susținând că proiectul a fost pus în dezbatere fără a fi anunțat corespunzător și într-o secțiune ascunsă a site-ului, chiar înainte de Crăciun.
ONG-urile, printre care Declic, Bankwatch, Greenpeace și WWF-România, au cerut prelungirea consultărilor publice, argumentând că ținta asumată de România pentru energia din surse regenerabile (34% în consumul final brut de energie până în 2030) este sub cota de 41% rezultată din formula europeană.
De asemenea, ele susțin că lipsesc măsuri concrete pentru reducerea utilizării gazului fosil și eliminarea subvențiilor pentru combustibili fosili, iar traiectoria României pare să indice o creștere a cantității de gaze și petrol utilizate, ceea ce ar putea fi incompatibil cu obiectivele de reducere a emisiilor.
PNEC este un document fundamental, o piatră de temelie pentru tranziția energetică, iar întârzierea și ambiția potențial insuficientă creează riscuri semnificative pentru atingerea obiectivelor de mediu și climatice.
Fonduri Europene pentru Tranziția Justă: O șansă de neratat?
Tranziția către o economie verde, mai ales într-o țară ca România, implică costuri sociale și economice considerabile. Aici intervine Fondul pentru o Tranziție Justă (FTJ), un mecanism european menit să atenueze aceste costuri, sprijinind diversificarea și reconversia economică a regiunilor afectate.
În România, Programul Tranziție Justă 2021-2027 mobilizează fonduri de investiții semnificative. De exemplu, județul Mureș are alocată o sumă de aproape 235,5 milioane euro. Dar nu e singurul; programul include șase județe: Gorj (537,2 milioane euro), Hunedoara (525,7 milioane euro), Dolj (412 milioane euro), Galați (387,5 milioane euro), Prahova și Mureș (câte 277 milioane euro fiecare).
Aceste fonduri nerambursabile sunt destinate să sprijine o gamă largă de proiecte și activități:
Investiții productive: Pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri), cu valori între 200.000 și 8.000.000 euro.
Crearea de noi afaceri: Sprijin pentru spin-off-uri, spin-out-uri și start-up-uri.
Cercetare și inovare: Încurajarea activităților de cercetare și inovare.
Reabilitarea mediului și energie curată: Proiecte de ecologizare, reconversia imobilelor afectate de activități economice în declin, producția de energie verde accesibilă și mobilitate nepoluantă.
Dezvoltarea forței de muncă: Perfecționarea și recalificarea lucrătorilor, asistență pentru căutarea unui loc de muncă și programe de incluziune activă pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă.
Transformarea infrastructurii: Modernizarea instalațiilor existente cu emisii mari de dioxid de carbon pentru reducerea poluării și protejarea locurilor de muncă.
Mecanismul pentru o Tranziție Justă este structurat pe trei piloni: Fondul pentru o Tranziție Justă (FTJ) implementat prin gestiune partajată, Schema pentru o tranziție justă din cadrul programului InvestEU pentru atragerea de investiții private (cu scopul de a mobiliza 10-15 miliarde euro), și o facilitate de împrumut pentru sectorul public.
Această finanțare europeană reprezintă o șansă imensă pentru România de a-și moderniza economia și de a reduce impactul asupra mediului, asigurând în același timp o tranziție echitabilă pentru comunitățile afectate. Provocarea majoră este însă capacitatea de absorbție eficientă a acestor fonduri și alocarea lor strategică, astfel încât să genereze un impact real și durabil.
Provocări, Oportunități și Rolul Societății Civile
Am vorbit despre legi, strategii și fonduri. Acum, hai să ne uităm la imaginea de ansamblu, la provocările sistemice și la rolul crucial pe care îl joacă societatea civilă în toată ecuația asta.
Provocări sistemice în implementarea legislației de mediu
Comisia Europeană a remarcat, în rapoartele sale, că, deși legislația românească reflectă cu acuratețe cerințele de mediu ale UE, implementarea pe teren rămâne o „provocare serioasă”. De ce? Din cauza lipsei de planificare și coordonare, precum și a finanțării inadecvate. E ca și cum am avea o mașină de ultimă generație, dar nu avem drumuri bune și nici benzină suficientă.
Există domenii specifice care ridică semne de întrebare:
Economia circulară: Performanțele României sunt insuficiente, iar dependența de depozitarea deșeurilor în gropile de gunoi rămâne semnificativă. Progresele în închiderea depozitelor neconforme sunt prea lente, ceea ce a dus la amenzi.
Apele uzate urbane: Apele colectate nu sunt tratate în mod adecvat, conform legislației UE.
Calitatea aerului: Rămâne o problemă majoră în multe zone.
Aceste deficiențe subliniază un decalaj persistent între intenția legislativă și capacitatea practică de execuție. Nu e vorba doar de a transpune o directivă, ci de a construi o infrastructură solidă, de a asigura resurse umane și financiare suficiente și de a implementa o guvernanță eficientă.
Pe lângă asta, există și o problemă legată de costurile legale pentru organizațiile neguvernamentale care acționează în interes public. De exemplu, Greenpeace România a avut de plătit cheltuieli de judecată exorbitante (peste 340.000 lei) într-un proces legat de proiectul Neptun Deep, o sumă considerată „absurdă” pentru o organizație non-guvernamentală.
Asta poate descuraja ONG-urile să-și exercite dreptul la acțiune în justiție în probleme de mediu, ceea ce ar fi un regres serios pentru democrație și transparență.
Rolul ONG-urilor și al societății civile: O voce esențială
În tot acest peisaj, organizațiile neguvernamentale (ONG-urile) și societatea civilă joacă un rol crucial. Ele sunt, de multe ori, vocea care trage semnale de alarmă, care monitorizează implementarea legilor și care pun presiune pe autorități.
ONG-uri precum WWF-România, Greenpeace, Declic, Bankwatch sau Zero Waste România sunt active în promovarea unei legislații mai bune, în monitorizarea implementării și în creșterea conștientizării publice. Ele propun modele de legi, analizează proiectele legislative și mobilizează cetățenii atunci când legile propuse sunt considerate proaste.
De exemplu, am văzut cum ONG-urile au criticat modul în care Ministerul Energiei a gestionat consultările publice pentru PNEC, atrăgând atenția asupra lipsei de transparență și a ambiției insuficiente a planului. Greenpeace, așa cum am menționat, a contestat acordul de mediu pentru proiectul Neptun Deep, subliniind impactul climatic uriaș și efectele toxice asupra ecosistemului marin.
Pe lângă rolul de „câine de pază”, ONG-urile implementează și proiecte concrete la nivel local. Un exemplu de succes este proiectul „Școli Verzi”, inițiat de WWF și finanțat prin granturi SEE, care susține educația de mediu și dezvoltarea durabilă în școlile din România. Prin acest proiect, profesorii sunt sprijiniți să introducă cursuri opționale de eco-educație, implicând elevii în rezolvarea problemelor de mediu din comunitate. Asta arată că schimbarea poate veni și de jos în sus, prin implicare directă.
ONG-urile sunt catalizatori esențiali pentru schimbare, aducând expertiză, mobilizând resurse și oferind o perspectivă independentă. Cu toate acestea, ele se confruntă cu obstacole, inclusiv cele financiare și, uneori, cu lipsa de deschidere din partea autorităților.
Educația pentru Mediu și Conștientizarea Publică
Toate legile și strategiile din lume nu valorează mare lucru dacă oamenii nu înțeleg de ce sunt importante și cum pot contribui. De aceea, educația pentru mediu și conștientizarea publică sunt fundamentale.
România a aprobat Strategia Națională privind Educația pentru Mediu și Schimbări Climatice 2023-2030, un moment important pentru învățământul românesc, fiind prima dată când avem o strategie națională dedicată acestui domeniu. Documentul stabilește acțiuni clare pentru creșterea nivelului de educație și conștientizare în rândul copiilor și tinerilor, promovând dezvoltarea sustenabilă și responsabilitatea față de mediu.
Obiectivele și măsurile prevăzute vizează mai multe paliere: educație formală și nonformală, formarea cadrelor didactice, investiții în infrastructura pentru școli sustenabile și parteneriate.
Unitățile de învățământ devin parteneri strategici în construirea unui viitor sustenabil, iar elevii și cadrele didactice vor beneficia de sprijin pentru a înțelege gravitatea crizei climatice și de mediu, cauzele și efectele acesteia, dar și modurile de a îmbunătăți răspunsul societății.
Această inițiativă se aliniază principiilor proiectului „România Educată”, care vizează cultivarea respectului pentru mediu ca parte a valorilor promovate.
Un studiu WWF-România arată că 60% dintre români cred că sancțiunile financiare sau legale ar fi cea mai bună măsură împotriva aruncării gunoaielor, iar 46% ar fi motivați să acționeze împotriva problemelor de mediu dacă zona în care trăiesc este în pericol. Deșeurile din plastic, defrișările, poluarea apelor și a aerului sunt considerate probleme majore de mediu în țară.
Asta arată că există o conștientizare, dar și o nevoie de acțiune concretă și de instrumente eficiente.
Educația pentru mediu este o investiție pe termen lung, esențială pentru a schimba mentalități și comportamente. Fără o cultură a sustenabilității, chiar și cele mai bune legi vor rămâne doar pe hârtie. E nevoie de o implicare activă a fiecărui cetățean, de la colectarea selectivă a deșeurilor până la alegeri de consum responsabile.
Spre un viitor mai verde?
Știi, după ce am trecut prin toate astea, de la aer la deșeuri și de la păduri la energie, îmi dau seama că drumul e lung și plin de hopuri. Dar, pe undeva, e și plin de speranță. Vedem că se mișcă lucrurile, chiar dacă uneori mai încet decât am vrea. E ca o cursă de anduranță, nu un sprint.
Și cred că fiecare dintre noi, cu mic, cu mare, are un rol aici. Nu e doar treaba autorităților, e și treaba noastră, a fiecăruia, să fim mai atenți, mai responsabili. Poate sună idealistic, dar cred cu tărie că doar așa putem construi o Românie mai verde, un loc unde copiii noștri să poată respira aer curat și să se bucure de natură așa cum am făcut-o și noi, cândva, la bunici.
România a făcut pași importanți în alinierea legislației sale de mediu la standardele și ambițiile Uniunii Europene. Noile prevederi, influențate puternic de Pactul Verde European și de pachetul legislativ „Fit for 55”, aduc ținte mult mai ambițioase în domenii cheie precum calitatea aerului, gestionarea deșeurilor (cu accent pe economia circulară, SGR și DEEE), protecția pădurilor și a apelor, și tranziția energetică.
Există strategii clare, cum ar fi Strategia Națională privind Economia Circulară și Strategia Energetică, și mecanisme financiare, precum Fondul pentru o Tranziție Justă, menite să sprijine aceste schimbări.
Cu toate acestea, există un decalaj evident între intenția legislativă și realitatea implementării. Provocările sistemice, cum ar fi lipsa de planificare, coordonare și finanțare inadecvată, continuă să împiedice progresul.
Apele uzate urbane netratate corespunzător, dependența de depozitarea deșeurilor, lipsa infrastructurii de reciclare pentru anumite tipuri de deșeuri (cum ar fi textilele) și întârzierile în transmiterea unor planuri cheie către Comisia Europeană sunt doar câteva exemple concrete ale acestor dificultăți.
Rolul societății civile, prin ONG-uri, este vital în acest proces. Ele acționează ca o voce critică, monitorizează, propun soluții și mobilizează publicul, chiar și atunci când se confruntă cu obstacole semnificative. Educația pentru mediu și conștientizarea publică sunt, de asemenea, esențiale pentru a construi o cultură a sustenabilității și pentru a asigura implicarea fiecărui cetățean.
Pentru a atinge obiectivele ambițioase de mediu, România trebuie să se concentreze nu doar pe adoptarea de noi legi, ci și pe consolidarea capacității administrative, pe alocarea eficientă a resurselor și pe o coordonare interinstituțională mult mai bună. Este nevoie de o abordare integrată, care să depășească barierele birocratice și să transforme angajamentele de pe hârtie în realitate.
Numai așa putem spera la un viitor în care mediul înconjurător este cu adevărat protejat, iar generațiile viitoare se pot bucura de o Românie curată și sănătoasă.
