Când te gândești la sport în România, probabil îți vin în minte imaginile cu Nadia Comăneci obținând primul 10 perfect din istorie. Sau poate Hagi driblând pe la Galatasaray, cu acea nonșalanță care îi scotea din minți pe adversari.
Dar povestea sportului românesc începe cu mult înainte de aceste momente. Începe în niște săli prăfuite din secolul al XIX-lea, pe terenuri improvizate, în cluburi fondate de entuziaști care habar nu aveau ce moștenire vor lăsa în urmă.
Dacă stai să te gândești, e chiar fascinant cum totul a pornit de la câțiva străini, de la niște studenți întorși de la studii din Occident și de la câțiva visători locali care au vrut să aducă în România spiritul competiției sportive.
Cum arăta România când a apărut sportul organizat?
Înainte să vorbim despre cluburi, merită să înțelegem contextul acelor vremuri. România secolului al XIX-lea era un spațiu în plină transformare. Principatele dunărene își căutau identitatea, Transilvania se afla încă sub administrație habsburgică, iar oamenii aveau alte griji decât sportul. Și totuși, în acest peisaj oarecum haotic din punct de vedere politic, sportul a început să își facă loc timid.
Documentele istorice menționează că încă din anii 1770, tinerii muncitori de la atelierele de prelucrare a fierului din Reșița practicau în timpul liber diverse exerciții fizice. Era o formă primitivă de sport, desigur, dar semnul că nevoia de mișcare și competiție exista deja în ADN-ul nostru.
Societatea de Gimnastică din 1832, prima de acest fel
Prima organizație sportivă despre care avem informații clare este societatea de gimnastică înființată de profesorul Stefan Ludwig Roth în 1832, în Transilvania. Roth era de origine săsească și adusese din Germania ideile lui Friedrich Jahn despre gimnastică. Modelul a fost preluat rapid de comunitățile săsești din Brașov, Sibiu, Sighișoara, Sebeș și Bistrița.
Mie mi se pare interesant că sportul organizat în România a început cu gimnastica, nu cu fotbalul cum ar crede mulți. Și nu întâmplător în comunitățile germane, care aveau legături strânse cu mediile academice din Europa Centrală.
Societatea Tirul, leagănul sportului românesc
Dacă vorbim despre Vechiul Regat, momentul fondator al sportului organizat poate fi considerat anul 1866. Atunci, la București, se înființează „Societatea Centrală Română de Arme, Gimnastică și Dare la Semn”. Cunoscută popular drept „Tirul”, această societate a fost prima care a încercat să organizeze activitatea sportivă la nivel național.
Inițiativa a aparținut profesorului de scrimă și gimnastică Gheorghe Constantiniu, iar conducerea a fost preluată de personalități importante ale vremii. Istoricul V.A. Urechia a fost primul președinte. Mai târziu, societatea s-a bucurat de sprijinul regelui Carol I și al lui Mihail Kogălniceanu.
Tirul a funcționat peste 70 de ani și a fost leagănul multor sporturi în România. Aici s-au organizat primele concursuri de scrimă, primele demonstrații de gimnastică, primele competiții de tir. Practic, dacă vrei să găsești rădăcina sportului românesc, aici trebuie să cauți.
Fotbalul și cluburile sale de pionierat
Când românii aud „club sportiv”, se gândesc la fotbal. E normal să fie așa, pentru că fotbalul a fost și rămâne sportul rege în România. Dar cum a ajuns mingea rotundă pe meleagurile noastre?
Există o legendă frumoasă care spune că Mario Gebauer, un tânăr care studia în Elveția, a adus în 1885 prima minge de fotbal în România, când a venit în vacanță la București. Nu știm cât de adevărată e povestea asta, dar cert este că fotbalul a început să se joace în România la începutul secolului XX, adus de muncitori și comercianți străini, în principal englezi și germani.
Primul meci documentat de fotbal din România s-a jucat în 1902, la Timișoara, între echipa locală și cea din Lugoj. Timișoara, aflată pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, era mai aproape de influențele occidentale și a fost printre primele orașe unde fotbalul a prins rădăcini.
În 1907, la București, s-a disputat un meci care poate fi considerat fondator: o partidă între muncitori englezi și germani din industria textilă și petrolieră. Doi ani mai târziu, în 1909, aceiași străini au înființat „Asociația cluburilor de foot-ball din România”. Actul fondator a fost redactat în trei limbi, engleză, germană și română, ceea ce spune mult despre cine controla fotbalul la acea vreme.
Olimpia București, prima campioană a României
Olimpia București este considerată cel mai vechi club de fotbal din București și unul dintre cele mai vechi din țară. A fost înființată pe 15 octombrie 1904 de un grup eterogen de tineri, atât străini cât și români. Printre fondatori se numărau Mario Gebauer, Lazăr Breyer, Theodor Davila și frații Grünberg.
Clubul a participat la primele competiții organizate în România, în special la „Cupa Herzog”, echivalentul primului campionat al țării în condițiile Vechiului Regat. Olimpia a câștigat titlul de campioană în sezoanele 1909-1910 și 1910-1911, devenind astfel prima campioană a fotbalului românesc.
După Primul Război Mondial însă, Olimpia a intrat într-un con de umbră, zbătându-se în campionatele regionale ale Bucureștiului. A fost reînființată și desființată de mai multe ori, dar locul ei în istorie rămâne asigurat pentru totdeauna.
United Ploiești și povestea „bufnițelor”
Un alt club pionier a fost United Ploiești, înființat pe 10 martie 1906. Povestea lui e ceva mai pitorească decât a Olimpiei. Clubul a fost fondat de un grup de străini, americani și olandezi, care lucrau la Rafinăria Româno-Americană.
Și acum vine partea amuzantă: echipa se antrena mai mult pe timp de seară, la lumina felinarelor de pe stradă, pentru ca adversarii să nu-i poată spiona. De aici a apărut și porecla de „bufnițe”. E genul de poveste care îți arată că spiritul competitiv era prezent din primele zile ale fotbalului românesc, cu tot cu mici paranoia.
Din păcate, United Ploiești s-a destrămat înainte de Primul Război Mondial, când jucătorii străini au părăsit țara. Din ce a rămas au rezultat două echipe: Româno-Americana FC București și Prahova Ploiești.
CFR Cluj, clubul feroviarilor ardeleni
CFR Cluj are o poveste aparte. A fost înființat pe 10 noiembrie 1907, pe când Cluj-Napoca făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Pe atunci se numea Kolozsvári Vasutas Sport Club și era clubul muncitorilor de la căile ferate.
După Tratatul de la Trianon și integrarea Transilvaniei în România Mare, echipa și-a schimbat numele în CFR, abrevierea de la Căile Ferate Române. De-a lungul istoriei, CFR Cluj a evoluat mai ales în diviziile B și C, cu o perioadă în prima ligă între 1969 și 1976.
Renașterea a venit la începutul anilor 2000, când clubul a fost preluat de omul de afaceri Árpád Pászkány. Din Divizia C, echipa a urcat vertiginos și a ajuns să câștige trei titluri de campioană națională, în 2008, 2010 și 2012. E o poveste de succes care demonstrează că vechimea poate fi combinată cu performanța modernă. Și de fapt, CFR continuă să câștige titluri și azi.
Rapid București, echipa muncitorilor de la Grivița
Rapid București are una dintre cele mai frumoase povești din fotbalul românesc. Clubul a fost fondat pe 25 iunie 1923, într-o sală a școlii primare din cartierul Grivița. Fondatorii erau muncitori de la Atelierele Grivița și jucători de la o echipă numită Excelsior care deja activa în cartier.
Primul președinte a fost Teofil Copaci, maistru la Atelierele Grivița. Căpitan de echipă a fost ales Grigore Grigoriu, strungar de meserie dar jucător cu experiență. E relevant că Rapid a fost de la început un club al muncitorilor, al oamenilor simpli, ceea ce i-a conferit o identitate aparte care persistă și astăzi.
De-a lungul istoriei, Rapid a câștigat de patru ori titlul și de 13 ori Cupa României. A fost una dintre cele mai iubite echipe, în special în rândul feroviarilor și al muncitorilor. Și când mergi pe stadion la un meci al Rapidului, simți cumva această tradiție, această mândrie de a fi „giuleștean”.
Chinezul Timișoara și moștenirea lui Paul Chinezu
Chinezul Timișoara are un nume care stârnește curiozitatea. Clubul a apărut în 1910 sub denumirea maghiară Kinizsi, după numele căpitanului-general Paul Chinezu din oastea regelui Matia Corvin. După Tratatul de la Trianon, când Timișoara a fost integrată în România, echipa și-a românizat numele în Chinezul.
A fost clubul muncitorilor feroviari timișoreni și a avut o tradiție puternică în fotbalul interbelic. Astăzi, amintirea Chinezului trăiește mai mult în cărțile de istorie și în memoria celor mai în vârstă dintre bănățeni.
Sportul Studențesc, echipa intelectualilor
Sportul Studențesc ocupă un loc aparte în peisajul sportiv românesc. A fost înființat pe 11 februarie 1916, din inițiativa unui grup de studenți și profesori din capitală. Inițial se numea „Clubul Universitar București” și avea dublă orientare: fotbal și tenis.
Ceea ce face Sportul Studențesc special este lista fondatorilor săi. Primul președinte a fost reputatul matematician Traian Lalescu. Printre oamenii care au contribuit la crearea clubului s-a numărat și Octav Luchide, viitor secretar general al Federației de Fotbal din România.
Studenții nu au strălucit niciodată în fotbal așa cum au făcut-o Steaua sau Dinamo, dar au fost întotdeauna o echipă simpatică, cu suporteri fideli, mai ales din rândul tinerilor. Cea mai mare performanță pe plan intern a fost locul doi în Divizia A în sezonul 1985-1986. Din păcate, clubul de fotbal a fost desființat în 2017, dar amintirea lui trăiește în inimile celor care l-au iubit.
Gimnastica și scrima, sporturi cu tradiție mai veche decât fotbalul
Ar fi o greșeală să reducem istoria sportului românesc la fotbal. Gimnastica și scrima au tradiții mult mai vechi pe teritoriul românesc și au produs rezultate extraordinare pe plan internațional.
Gheorghe Moceanu este considerat primul profesor român de gimnastică. Venit din Ardeal, el și-a început cariera la Cluj, apoi s-a stabilit la București, unde a avut o influență enormă asupra dezvoltării sportului. Moceanu a promovat sistemul german de gimnastică, adaptându-l însă tradiției românești prin adăugarea jocului de oină și a dansurilor populare. În 1867, a organizat prima demonstrație de gimnastică în pădurea de la Pantelimon, sub egida Societății Tirul.
Federația Română de Gimnastică a fost înființată în 1906 și s-a afiliat la Federația Internațională de Gimnastică în 1907, devenind a noua federație membră la nivel mondial. În mai 1907, prima manifestare națională a avut loc la Arenele Romane din București, cu demonstrații la bara fixă, paralele și cal cu mânere.
E important de subliniat că România a fost printre primele țări care au organizat gimnastica la nivel federativ. Această tradiție avea să ducă, peste decenii, la performanțele extraordinare ale Nadiei Comăneci.
Sălile de scrimă din secolul XIX
Scrima are o tradiție și mai veche decât gimnastica în România. În 1848, la București, s-a deschis o școală de scrimă condusă de elvețianul Louis Seres. De atunci, sălile de scrimă s-au înmulțit rapid în toată țara.
Societatea Tirul a avut o secție activă de scrimă, cu concursuri organizate lunar începând din 1869. În 1873, profesorul Constantin Constantiniu a elaborat prima carte românească de scrimă, „Tratatu de scrimă”, iar în 1882 a redactat primul regulament de scrimă din țară.
Printre sălile importante de scrimă din București se număra „Jockey-club”, care a funcționat între 1885 și 1940 și care a avut printre membri principi și generali. În provincie, centre importante de scrimă au fost Cluj, unde Clubul Sportiv Ardelean a fost înființat în 1897, și Iași, cu „Societatea Internațională de Arme, Tir și Gimnastică” fondată în 1877.
Handbalul și baschetul, venite mai târziu dar cu impact mare
Handbalul și baschetul au apărut în România ceva mai târziu, după Primul Război Mondial, dar au avut un impact semnificativ asupra culturii sportive românești.
Handbalul a fost introdus în România de profesorul Wilhelm Binder, care în 1921 a organizat primele partide la școlile săsești din Sibiu. Pe atunci, handbalul se juca în varianta de 11 jucători, pe teren de fotbal, ceea ce pare ciudat pentru cei obișnuiți cu varianta modernă.
Centrul handbalului românesc a rămas pentru multă vreme în Ardeal și Banat, iar primii mari jucători au fost sași și șvabi. Sighișoara, Mediaș, Bistrița și Brașov au avut echipe puternice în perioada interbelică. În anii 1930, handbalul în 7 jucători a fost adoptat de asociațiile sportive evreiești Maccabi, destul de răspândite în Moldova și Bucovina. Federația Română de Handbal a fost înființată în 1936.
Baschetul a apărut în România imediat după Primul Război Mondial, practicat inițial în licee. Primele terenuri au fost amenajate pe locul actualului Hotel Intercontinental din București. În 1922 s-a construit un teren regulamentar în curtea Liceului Mihai Viteazul.
Din 1928, echipe de baschet au apărut la cluburi precum Sportul Studențesc, Juventus și Tenis Club Roman. Federația Română de Baschet și Volei a fost înființată în 1931. Poate că nu mulți știu, dar România a fost printre cele 8 țări membre fondatoare ale Federației Internaționale de Baschet Amator în 1932, alături de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania și Elveția.
Tenisul, de la cluburile de elită la Ilie Năstase
Tenisul a fost, poate, sportul cel mai exclusivist în România la începuturile sale. Primele cluburi de tenis au fost înființate la București în jurul anului 1864 și la Galați în 1898.
În 1910 s-a înființat gruparea polisportivă Tenis Club Roman, care reunea mai multe discipline: tenis, sporturi atletice, canotaj, rugby, fotbal, înot, patinaj, sporturi de iarnă, scrimă și tir. Culorile clubului erau alb și verde, iar numărul membrilor se apropia de 350.
Primul campionat național de tenis a avut loc în 1911. De aici avea să pornească o tradiție care va duce la performanțe remarcabile. Ilie Năstase, Ion Țiriac și, mai recent, Simona Halep sunt rezultatul unei culturi tenisistice care a început acum mai bine de un secol.
Înotul, de la băile publice la competiții
Înotul are o istorie interesantă în România. Documente din 1820 atestă existența unei băi publice la Arad, pe malul Mureșului, care avea și o „școală de înot”. În 1845, tot la Arad, s-a publicat cartea „Maestrului de înot arădean”.
În 1850, pe malul Mureșului, a fost amenajat primul bazin natural de înot. Preocupări similare au apărut ulterior la Timișoara, Oradea, Cluj, Târgu Mureș și București.
La București, în 1880, Societatea Tirul a deschis un bazin de 30 pe 15 metri și o „Școală de înot”. Primul concurs a avut loc în 1888. La Timișoara, prima secție de natație a fost creată în 1899, la clubul „Atletic”.
Venus București, „dracii negri”
O mențiune specială merită Venus București, echipa fondată în 1914 de tinerii din mahalale și elevii Școlii de Arte și Meserii. Supranumită „dracii negri” datorită culorilor echipamentului, Venus a fost una dintre cele mai populare echipe din perioada interbelică.
Clubul a fost desființat în 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, dar a fost refondat în 2014. E unul dintre exemplele de cluburi istorice care încearcă să își recapete identitatea pierdută.
Jiul Petroșani, echipa minerilor
Jiul Petroșani a fost înființat pe 11 martie 1919, cu numele de „Clubul Atletic al Minelor din Petroșani”. A fost echipa minerilor din Valea Jiului și a avut câteva prezențe în prima ligă.
Cea mai importantă realizare din palmaresul clubului este câștigarea Cupei României în sezonul 1973-1974. Pentru o echipă din Valea Jiului, într-o perioadă dominată de Steaua și Dinamo, această performanță a fost cu adevărat remarcabilă.
Dinamo și Steaua, cluburile erei comuniste
Ar fi imposibil să vorbim despre cluburile sportive din România fără să menționăm Dinamo și Steaua, deși ele nu fac parte din categoria celor mai vechi.
Dinamo București a fost înființat pe 14 mai 1948 ca club al Ministerului de Interne. De-a lungul istoriei, a câștigat 18 titluri de campioană și 13 Cupe ale României. A devenit primul club românesc care a ajuns în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, în sezonul 1983-1984.
Steaua București a fost înființată pe 7 iunie 1947 ca Asociația Sportivă a Armatei București. Susținută puternic de regimul comunist, echipa a dominat fotbalul românesc timp de decenii și a câștigat Cupa Campionilor Europeni în 1986, singura echipă românească care a reușit această performanță.
Aceste cluburi nu sunt „vechi” în sensul tradițional al cuvântului, dar au modelat profund sportul românesc din a doua jumătate a secolului XX.
Ce ne arată istoria acestor cluburi?
Privind în urmă la cele mai vechi cluburi sportive din România, câteva lucruri devin evidente.
Sportul organizat în România a fost un fenomen de import. Străinii, studenții întorși de la studii și minoritățile etnice, în special sașii și șvabii, au jucat un rol esențial în introducerea sporturilor moderne.
Cluburile sportive românești au fost întotdeauna legate de identități sociale clare. Feroviarii la Rapid și CFR, muncitorii la diverse cluburi din fabrici, studenții la Sportul Studențesc, militarii la Steaua, polițiștii la Dinamo. Această legătură între club și comunitate a creat loialități care durează și astăzi.
Continuitatea nu a fost niciodată garantată. Multe cluburi de pionierat au dispărut, altele au fost desființate și refăcute, altele și-au schimbat complet identitatea. Istoria sportului românesc e plină de întreruperi și reînceperi.
Dar poate că tocmai această fragilitate face ca poveștile acestor cluburi să fie și mai prețioase. Fiecare meci jucat, fiecare campionat câștigat, fiecare generație de sportivi reprezintă o mică victorie împotriva uitării.
Ce a rămas din aceste cluburi astăzi?
Unele dintre cluburile istorice continuă să existe și să performeze. CFR Cluj câștigă campionate, Rapid a revenit în prima ligă după ani de zile în eșaloanele inferioare. Altele, precum Olimpia București sau Chinezul Timișoara, trăiesc mai mult în amintire și în cărțile de istorie.
Dar indiferent de soarta lor actuală, toate aceste cluburi au contribuit la construirea identității sportive românești. Fiecare minge lovită pe terenurile prăfuite de acum un secol, fiecare săritură la gimnastică în sălile improvizate, fiecare lovitură de floretă în sălile de scrimă bucureștene a pus o cărămidă la temelia sportului românesc.
Când vedem astăzi un tânăr român făcând performanță la nivel mondial, undeva în spatele lui stau umbrele acelor pionieri din Societatea Tirul, din Olimpia București, din Tenis Club Roman.
Poate că nu și-au imaginat niciodată ce va deveni sportul în România, dar fără ei, nimic din ce avem astăzi nu ar fi fost posibil.
Asta e povestea celor mai vechi cluburi sportive din România. O poveste despre pasiune, despre viziune și despre oameni care au crezut că sportul poate schimba lumea. Sau măcar o mică parte din ea.
