Sunt zile în care îți vine să crezi că hărțile, alea din manuale, sunt niște desene cuminți, făcute ca să adoarmă copiii liniștiți. În realitate, harta Europei de Est e mai degrabă o hartă cu nervi. Dacă pui degetul pe Marea Neagră, pe Delta Dunării, pe granița lungă cu Ucraina, și te consolezi cu ideea că tot ce se aude în jur e doar „zgomot de fundal”, te păcălești singur.
România joacă un rol greu, uneori ingrat, dar cât se poate de real, în securitatea regională. Nu doar pentru că e membră NATO și a Uniunii Europene, ci pentru că, în felul ei, e o intersecție.
Între Nord și Sud pe flancul estic, între Marea Neagră și coridorul Dunării, între Ucraina aflată în război și restul Europei care încearcă să își trăiască viața fără să se uite din cinci în cinci minute peste umăr. Când ești intersecție, oricât ai vrea, nu ai luxul de a te preface că nu se întâmplă nimic.
Și e un aspect pe care îl simți în mersul lucrurilor, nu doar în declarații oficiale. De la felul în care se mișcă militarii aliați prin țară, la felul în care porturile și căile ferate au început să fie discutate ca infrastructură strategică, nu doar ca proiecte de hârtie. De la anxietatea discretă din satele de pe Dunăre, unde oamenii au văzut la propriu fragmente căzute din cer, până la discuțiile din cancelarii, unde România e pomenită tot mai des ca piesă de sprijin.
Ce rol joacă, concret, România? Aș zice că e rolul acela pe care îl are un om dintr-o casă de colț, într-un cartier agitat. Nu el a inventat traficul, dar dacă nu e atent, își ia mașina în plin. Dacă e atent și își pune lumină bună, și își întărește gardul, și vorbește cu vecinii, cartierul respiră mai ușor.
Geografia care nu te lasă să dormi
Un stat poate avea diplomați buni, generali competenți, miniștri cu vorbă bine așezată, dar dacă geografia îi pune o mână pe umăr, totul se schimbă. România are o geografie care apasă ca o palmă caldă și grea. E la marginea unei mări care nu mai e, demult, doar o destinație de vacanță.
Are o deltă care nu e doar un loc de fotografiat, ci și un culoar. Iar Dunărea, la capătul ei, nu e poezie. E logistică.
Granița cu Ucraina, întinsă și, în unele locuri, amestecată cu apă, stuf și lunci, a devenit o frontieră de contact, chiar dacă România nu e în război. Când pe malul celălalt sunt lovite porturi, când apar incidente cu drone, când se caută fragmente în câmp, în apropierea unor sate românești, securitatea nu mai e o abstracțiune. Devine un zgomot în noapte, o alertă pe telefon, o discuție scurtă cu vecinul despre ce ar trebui să faci dacă se mai întâmplă.
Apoi e Marea Neagră. Cine a urmărit cu atenție ultimii ani știe că aici nu mai e vorba doar de economie sau turism. Marea a devenit o zonă de fricțiune strategică, unde contează prezența, controlul, informația, rutele, capacitatea de a vedea și de a reacționa. România e unul dintre statele NATO care stau cu ochii pe această mare, iar asta nu e o figură de stil. Înseamnă senzori, înseamnă patrule, înseamnă exerciții, înseamnă decizii.
Și mai e vecinătatea cu Republica Moldova, care nu e doar o poveste sentimentală de familie extinsă. E un spațiu fragil, expus presiunilor, în care securitatea se scrie cu litere politice, energetice și informaționale. Când Moldova se clatină, România simte tremurul. Nu neapărat ca un cutremur, mai degrabă ca o vibrație continuă, care te obligă să fii atent.
Mai adaug ceva, fiindcă adesea uităm. România nu e singură la Marea Neagră. Turcia e acolo, Bulgaria e acolo, iar colaborarea pe această axă sudică, uneori discretă, contează. În regiune, securitatea se face și cu vecinii cu care împarți același aer și aceeași apă. Nici nu e nevoie să fii mare expert ca să înțelegi logica: dacă ai o zonă de mare tensionată, iar țările de pe țărm nu își vorbesc, spațiul se umple cu altcineva.
România ca ancoră NATO pe flancul sud-estic
În ultimii ani, NATO a învățat, cu o viteză neplăcută, că flancul estic nu e o metaforă. E o linie de contact. România, pe segmentul sud-estic, e una dintre ancorele acestei linii. Asta se vede în prezența aliată pe teritoriul românesc, în comandamente, în exerciții și în felul în care infrastructura militară începe să fie gândită nu ca decor, ci ca mecanism.
În România circulă o idee simplă, uneori auzită și în conversațiile de la colț, spuse fără solemnitate: „Dacă ești singur, ești vulnerabil. Dacă ești împreună, costul pentru agresor crește”. Asta e, în esență, descurajarea. Nu e romantică, dar e eficientă.
Cincu și prezența aliată care se simte
România găzduiește un grup multinațional de luptă NATO, cu Franța ca națiune cadru. Nu e o simplă fotografie de protocol. E un amestec de unități și proceduri, de antrenamente și reacție rapidă, și e, în același timp, un mesaj simplu: prezența aliată nu e doar un paragraf într-un comunicat, e pe teren.
Pentru cine nu trăiește în limbajul militar, conceptul se traduce ușor. Dacă ai mai multe state care își pun împreună oameni și planuri, orice atac sau intimidare devine automat un gest împotriva mai multora. Pragul psihologic se schimbă. E un calcul rece, dar e genul de calcul care, paradoxal, poate preveni războaie.
București și Sibiu, hărțile invizibile ale comandamentelor
Există un tip de putere care nu se vede la televizor. Nu are parada ei, nu are discursuri, nu are poze spectaculoase. Se vede doar atunci când trebuie să funcționeze. Vorbesc despre structurile de comandă și coordonare, acele mecanisme care țin de planificare, integrare și reacție.
Faptul că România găzduiește astfel de structuri înseamnă, în practică, că devine un nod în rețeaua aliată. Nu doar un spațiu de trecere, ci un spațiu în care se construiesc planuri și se fixează proceduri. În plus, se întărește ideea că România nu e „la marginea hărții”, ci într-un punct relevant pentru sud-estul flancului estic.
Mihail Kogălniceanu și logistica pe care o subestimăm
România are un atu pe care, de multe ori, nu îl simțim în viața de zi cu zi. E capacitatea de a găzdui și sprijini forțe aliate, mai ales în zona Dobrogei. Baza de la Mihail Kogălniceanu, despre care se vorbește tot mai des, nu e doar un loc unde aterizează avioane. E un pivot logistic, un spațiu de rotație și pregătire, un punct de sprijin care, într-un scenariu tensionat, poate conta enorm.
Știu că sună tehnic. Dar ideea e simplă. Dacă ai pe unde să aduci repede oameni și echipamente, scazi riscul ca un adversar să parieze pe surpriză. Securitatea, în lumea asta, are mult de-a face cu viteza.
Deveselu și nervul simbolic al apărării antirachetă
Deveselu a intrat în vocabularul public ca un fel de cuvânt parolă. Unii îl rostesc cu mândrie, alții cu teamă, unii cu ironie. Dincolo de ton, realitatea e că România găzduiește o componentă importantă a apărării antirachetă a NATO, parte dintr-un sistem mai larg.
Pentru securitatea regională, aici sunt două lucruri. Există partea strict militară, adică ideea de protecție împotriva unor amenințări balistice. Și există partea simbolică. Când un adversar își construiește retorica despre „amenințări” și „provocări”, asemenea puncte devin, simultan, țintă de propagandă și semn că România e ancorată serios în arhitectura aliată. Iar ancorarea, în vremuri tulburi, e un fel de asigurare.
Marea Neagră, unde fiecare exercițiu are ecou
La prima vedere, exercițiile militare par rutine. Niște repetiții generale, ca într-un teatru. Dar în Marea Neagră repetițiile au ecou. România a găzduit și a participat la exerciții importante, iar asta contează nu doar pentru militari, ci și pentru percepția regională.
Un exercițiu naval înseamnă, de fapt, capacitatea de a lucra împreună. Înseamnă coordonare în aer și pe mare, reacție la situații care nu arată neapărat ca un război clasic, ci ca o combinație de incidente, intimidări, sabotaj, atacuri rapide și presiune constantă. Marea Neagră e un spațiu în care, din păcate, asemenea scenarii nu mai par fantezii.
România are interes direct să își păstreze libertatea de mișcare pe mare și să protejeze infrastructura critică. Când proiecte offshore devin o miză, marea nu mai e doar geografie. Devine economie, politică și securitate, toate amestecate.
Mai e și o nuanță pe care o simți dacă ești atent. Prezența pe mare nu e doar despre a arăta forță. E și despre a evita greșelile. În zone tensionate, o întâlnire între nave sau avioane poate scăpa de sub control dacă nu există proceduri clare și o disciplină a comunicării. Aici, exercițiile sunt și un fel de lecție de autocontrol, oricât de ciudat sună.
Sprijinul pentru Ucraina, între solidaritate și pragmatism
România are o relație complicată cu ideea de război la graniță. Pe de o parte, există o empatie reală, omenească. E greu să nu simți ceva când vezi oameni fugind, când auzi de orașe lovite, când războiul îți intră în telefon, în știri, în discuțiile din autobuz.
Pe de altă parte, există prudență. Și aici e partea care, uneori, irită, dar e de înțeles. România e membră NATO, iar fiecare gest poate fi citit, în regiune, prin filtrul escaladării. Așa că sprijinul pentru Ucraina e calibrat, însă rămâne sprijin.
România a jucat un rol important ca rută de tranzit și ca infrastructură. Portul Constanța și coridorul Dunării au devenit, în perioade critice, alternative pentru exporturile ucrainene. Aici securitatea regională se vede în ceva foarte concret. Dacă economia Ucrainei respiră, presiunea asupra regiunii scade. Da, sigur, au existat tensiuni și discuții aprinse, inclusiv cu fermieri români. Dar faptul că România a fost, în general, un culoar de sprijin rămâne.
Pe partea militară, anumite decizii au avut greutate, fiindcă au însemnat costuri reale. Donarea unui sistem Patriot, de exemplu, nu e un gest simbolic, e un transfer de capabilitate. E genul de decizie care arată că solidaritatea nu e doar o frază bună într-un discurs.
Apoi, România a devenit un loc relevant pentru instruire și interoperabilitate. Hubul de pregătire pentru piloți pe F-16, construit cu sprijinul partenerilor, e un exemplu bun. Nu e doar despre avioane. E despre know-how, despre oameni care învață să lucreze după aceleași proceduri, despre faptul că țara devine un loc unde se fac lucruri, nu doar se discută.
Și, poate cel mai delicat, România trăiește efecte directe ale războiului, chiar dacă nu e parte a lui. Incidentele cu drone, alertele din județul Tulcea, fragmentele găsite pe teritoriul românesc, toate apasă pe psihic. Nu e panică generală, dar e o oboseală a nervilor. În același timp, e și dovada că securitatea regională nu se decide doar în capitale. Uneori se decide în satele de pe malul Dunării, prin cât de repede reacționezi, cât de clar comunici și cât de bine protejezi oamenii.
Republica Moldova, testul de maturitate al vecinătății
Când vorbești despre securitatea regională în Europa de Est, nu poți ocoli Republica Moldova. Acolo lucrurile se întâmplă cu o fragilitate care te face să strângi din dinți. Moldova e presată prin energie, prin propagandă, prin economie, prin tensiuni sociale. România, în vecinătatea asta, devine un sprijin de rezervă.
Sprijinul nu e doar cultural sau sentimental. E foarte practic. Când Moldova are acces la energie din România și din piața europeană, scade capacitatea altora de a o șantaja. Nu e o rezolvare magică, dar e o reducere de vulnerabilitate, iar în geopolitică reduci vulnerabilități cum îți scoți cuiele din talpă. Nu te face invincibil, dar te ajută să mergi.
Mai există și dimensiunea politică. România are o voce în UE și în NATO care poate ține Moldova pe agendă. Nu mereu reușește cum ar vrea, uneori se împiedică de propriile probleme interne, dar contează că insistă. În regiunea asta, uneori, insistența e o formă de apărare.
Și mai e ceva, spus pe șleau. Dacă Moldova rămâne stabilă și orientată spre Occident, tensiunea strategică a României scade. Dacă Moldova se fracturează, România primește o frontieră și mai sensibilă. Nu e o judecată morală, e o realitate de hartă.
Energia ca securitate, nu doar facturi
Aici e un adevăr pe care l-am înțeles cam târziu, ca regiune. Energia nu e doar despre cât plătești iarna. E despre cât de ușor poți fi împins într-un colț.
România are un avantaj: are resurse și are proiecte care, dacă ies cum trebuie, pot schimba balanța energetică în sud-estul Europei. Neptun Deep, din Marea Neagră, e genul de proiect care nu e doar business. E geopolitică. Dacă România își crește semnificativ producția și ajunge să conteze ca furnizor regional, vecinii câștigă alternative. Iar alternativele, în securitate, sunt aur.
Mai e și discuția despre energia nucleară. România, cu tradiția de la Cernavodă, caută să își extindă și să își modernizeze capacitățile, iar discuțiile despre tehnologii noi, inclusiv reactoare modulare mici, au intrat în scenă. Există entuziasm și scepticism, pe bună dreptate. Totuși, dincolo de tabere, e un lucru clar: diversificarea surselor și creșterea rezilienței energetice au relevanță strategică.
Interconectările cu Republica Moldova, întărirea rețelelor, capacitatea de a muta energie în criză, toate astea sunt infrastructură de securitate. Nimeni nu se duce cu flori la inaugurarea unei linii electrice. Dar când vine o criză, îți dai seama că acolo era o piesă importantă.
În plus, energia se leagă și de transport. Dacă porturile și căile ferate funcționează bine, dacă ai coridoare care pot prelua fluxuri, ai și capacitatea să nu fii sufocat economic. Iar economia, în regiunea noastră, e adesea diferența dintre reziliență și nervi întinși până la rupere.
Războiul invizibil, de la dezinformare la atacuri cibernetice
Europa de Est a învățat pe pielea ei că războiul nu începe neapărat cu tancuri. Poate începe cu zvonuri, cu rupturi sociale, cu atacuri cibernetice, cu campanii de influență. Și aici România are un rol care e mai greu de povestit, fiindcă nu are imagini spectaculoase, dar nu e deloc mic.
România a început să își construiască un profil în zona de securitate cibernetică și de reziliență informațională. Există parteneriate, inițiative, o comunitate de specialiști care lucrează, uneori nevăzut, la protejarea infrastructurilor digitale. În plus, fiind parte din UE, România participă la mecanisme comune, iar asta ajută.
Desigur, nu suntem o țară imună. Avem vulnerabilități, infrastructură digitală inegală, instituții care se mișcă lent, o societate polarizată. Tocmai de asta e important rolul regional. Dacă România reușește să își crească reziliența, crește un pic reziliența întregului flanc sud-estic. Dacă se fisurează, fisura nu rămâne locală.
Și mai e o dimensiune, poate cea mai grea. Încrederea publică. Fără încredere între cetățeni și instituții, orice mesaj de securitate se transformă în zgomot. Iar zgomotul e teren bun pentru manipulare. Aici nu există soluție instant. E muncă de ani, cu educație, cu transparență, cu decență administrativă. Da, sună ca o lecție morală. Dar e și un fapt practic.
Apărarea aeriană, dronele și sentimentul că cerul s-a micșorat
Dacă ar fi să aleg un singur element care a schimbat percepția publică în ultimii ani, aș spune că sunt dronele. Nu tancurile, nu discursurile, nu hărțile. Dronele. Pentru că sunt aproape, pentru că sunt ieftine, pentru că apar în știri cu o banalitate care te înfioară.
România a avut parte de incidente repetate în zona Dunării, în apropierea graniței cu Ucraina. În astfel de momente, statul trebuie să facă două lucruri în același timp, iar asta e greu. Să protejeze populația, cu alerte și măsuri concrete, și să evite o escaladare necontrolată. E ca mersul pe o sârmă subțire, dacă îmi permiți imaginea.
În paralel, România investește în apărare aeriană și în soluții anti-dronă. Nu e vorba doar de sisteme mari, de vitrini strategice. E vorba și de straturi de protecție, de reacție rapidă, de integrarea radarelor cu sisteme de comandă și cu unități capabile să intervină. În plus, legislația a început să fie adaptată pentru situații care, acum câțiva ani, păreau de neimaginat într-o țară aflată în pace.
România beneficiază și de misiuni de poliție aeriană NATO, cu avioane aliate care vin în rotație. Pentru un observator din afară poate părea un detaliu. Pentru cei care planifică răspunsul la o criză, e un multiplicator de securitate.
Industria de apărare și dilema dintre cumpărat și construit
Când se vorbește despre rolul României în securitatea regională, inevitabil ajungem la bani. Nu e un subiect poetic, dar e un subiect serios. România a alocat, în ultimii ani, resurse consistente pentru apărare, iar decizia asta are două fețe.
Pe de o parte, e modernizarea prin achiziții, un efort de recuperare. România a intrat târziu în unele programe și acum recuperează într-un ritm accelerat. Aici intră aviația, apărarea aeriană, sisteme de rachete, radare, echipamente care cresc compatibilitatea cu aliații.
Pe de altă parte, e industria. Apare dilema veche: cât cumperi din afară și cât reușești să faci acasă, măcar în zona de mentenanță, muniție, componente, producție în parteneriat. Nu e simplu, fiindcă industria de apărare are nevoie de comenzi constante și de oameni bine pregătiți. Totuși, în context regional, dacă România își întărește baza industrială, contribuie nu doar la securitatea sa, ci și la capacitatea flancului estic de a susține un efort mai lung.
Securitatea, în lumea de azi, nu mai e doar despre a avea arme. E despre a le menține funcționale, despre stocuri, despre lanțuri logistice, despre oameni. România încă învață, uneori cu stângăcii, dar e pe un drum pe care nu îl mai poate abandona.
Diplomația de flanc, între București, Varșovia și Marea Neagră
România nu e doar un spațiu de desfășurare militară, e și un actor diplomatic. Formate regionale precum București 9, colaborarea strânsă cu Polonia, discuțiile cu statele baltice și cu parteneri din Europa Centrală, toate au contat în ultimii ani.
În NATO, statele de pe flancul estic au împins constant agenda de descurajare și apărare. România, alături de alții, a cerut prezență aliată, planuri clare, infrastructură, mobilitate. Nu mereu obține tot ce cere, dar e parte din presiunea internă care a schimbat felul în care Alianța privește estul.
În UE, rolul e uneori mai puțin spectaculos, dar important. De la reziliență energetică, la sancțiuni, la infrastructură și la sprijin pentru vecinătate, România are o voce care contează atunci când știe să își definească prioritățile și să își construiască alianțe. Când se ceartă cu toată lumea, se slăbește. Când își alege partenerii și își ține linia, devine predictibilă, iar predictibilitatea e, în securitate, o formă de putere.
Schengen, frontiera care nu mai e doar o barieră
Intrarea completă în Schengen a schimbat și un reflex psihologic. Da, e o chestiune de timp economisit și de nervi lăsați mai puțin pe la vămile din vest. Dar, în limbajul securității regionale, Schengen înseamnă și responsabilitate.
Când circulația se simplifică în interior, crește atenția pentru frontiera externă. România, cu Dunărea, cu Marea Neagră, cu punctele de trecere spre Ucraina și Republica Moldova, devine un filtru al Uniunii. Asta cere investiții în supraveghere, cooperare și proceduri, dar cere și un tip de răbdare administrativă pe care nu o avem mereu din prima.
Schengen schimbă și mobilitatea militară. Într-o criză, fiecare oră contează. Dacă birocrația se subțiază, transporturile se pot coordona mai rapid, iar timpii pierduți scad. În viața de zi cu zi nu simți asta. În planificarea de apărare, se simte.
NATO, reflexele noi și numele acesta, Eastern Sentry
În 2025, NATO a lansat o inițiativă numită Eastern Sentry, gândită ca o activitate flexibilă, multi-domeniu, menită să crească vigilența pe întregul flanc estic. Cuvântul e frumos ales. „Sentry” e santinela, omul care stă de pază și se uită în întuneric fără să clipească prea mult.
Pentru România, relevanța e dublă. Geografia o obligă să fie atentă, fiind pe segmentul sudic al flancului estic, acolo unde amenințările vin din aer, de pe uscat și de pe mare, iar infrastructura critică e țintă în sine. În același timp, creșterea vigilenței se leagă de comandă și coordonare, de planuri și exerciții, de integrarea sistemelor și de ideea repetată tot mai des: sud-estul nu e periferie, e poartă.
Eastern Sentry, spus pe scurt, arată că NATO încearcă să se adapteze la o realitate care s-a schimbat brutal. Drone, atacuri hibride, presiune informațională, sabotaj, teste la limită. Nu mai e suficient să ai planuri bune. Trebuie să ai reflexe.
Reziliența civilă, adăposturile și felul în care vorbim cu oamenii
În ultimii ani, România a fost obligată să își exerseze reziliența civilă nu pe hârtie, ci în situații concrete. Alertele din zona Tulcea, discuțiile despre adăposturi, recomandările pentru populație, toate au arătat cât de greu e să gestionezi o frontieră care se poate aprinde într-o clipă, fără să transformi viața civilă într-o stare permanentă de încordare.
Cristalizez ideea, fiindcă merită claritate. Dacă ignori riscul, ești imprudent. Dacă exagerezi și trăiești numai în panică, îi faci jocul celui care vrea să te obosească. România, ca stat, a trebuit să învețe să comunice mai limpede și să coordoneze instituții care, în mod normal, se întâlnesc mai mult prin hârtii.
Aici intră și educația de securitate, în sensul ei sănătos. Nu propagandă, nu patriotism de carton. Ci lucruri simple, practice. Să știi ce faci la o alertă. Să înțelegi cum arată o știre falsă. Să ai încredere că statul îți spune adevărul, chiar dacă adevărul e incomod.
Ce ne lipsește, fără să ne ascundem după degete
Ar fi ipocrit să vorbim doar despre atuuri. România are goluri, iar unele dor.
Infrastructura încă se mișcă lent. Drumurile, căile ferate, porturile, capacitatea de transport, toate sunt esențiale pentru mobilitatea militară, dar și pentru economie. Când logistica civilă e lentă, logistica militară suferă. Și aici nu e vorba de strategii scrise frumos, ci de asfalt și șine.
Coerența instituțională rămâne o problemă veche. Uneori statul funcționează bine, alteori ai impresia că fiecare instituție își vede de treaba ei, pe insula ei. Într-o criză, insulele nu ajută. Ai nevoie de punți.
Și, deasupra tuturor, e încrederea, acel combustibil invizibil. Fără încredere între cetățeni și instituții, securitatea se transformă în zgomot. Iar zgomotul e teren fertil pentru dezinformare.
În Marea Neagră, România ar avea nevoie de o capacitate navală modernizată și de o atenție constantă la senzori, la supraveghere și la cooperare. Marea nu iartă improvizațiile. Or, România a improvizat prea mult, prea mult timp.
România ca furnizor de stabilitate, chiar și când nu e perfectă
Chiar și cu aceste goluri, România rămâne un furnizor de stabilitate regională. Nu pentru că ar fi mai virtuoasă decât alții, ci pentru că are o combinație rară: apartenență la NATO și UE, poziție geografică esențială, o populație suficient de mare, un teritoriu care permite desfășurare, o relație strategică solidă cu Statele Unite și legături tot mai strânse cu parteneri europeni.
Într-un context în care garanțiile de securitate sunt discutate, în care războiul din Ucraina continuă să influențeze tot, în care Rusia testează limite prin presiune, propagandă și lovituri punctuale, rolul României e să fie un prag. Un prag peste care e greu să sari fără să plătești.
Și mai e ceva, poate mai puțin tehnic. România e, pentru multe state din regiune, dovada că ancorarea occidentală nu e doar un slogan. E infrastructură, e prezență aliată, e un cadru legal, e o piață energetică, e o rețea de parteneriate. Nu e mereu coerentă, nu e mereu elegantă, dar există.
Dacă ar fi să spun într-o frază mai caldă, rolul României în securitatea regională a Europei de Est e să țină ușa deschisă spre Vest și, în același timp, să o țină încuiată pentru cei care ar vrea să intre cu forța. E o tensiune continuă, ca o cheie răsucită în broască. Uneori scârțâie. Dar, în vremurile astea, mai bine să scârțâie decât să se rupă.
